O femeie musulmană a descoperit că soțul ei și-a luat o a doua soție fără să o anunțe. A otrăvit mâncarea la nuntă și a ucis peste 50 de oameni, femei și copii incluși, oameni care n-aveau nicio vină. Și o feministă s-a urcat pe internet și a scris că e fericită că a șters o întreagă linie de neam.


Cincizeci de suflete. Femei, copii. Ca să ajungă la un bărbat. Și au aplaudat-o.


Dar să ne uităm mai aproape de noi.


Pe grupurile de femei de pe Facebook românesc, pe paginile de "drepturile femeii" și "empowerment", există un tipar pe care dacă îl observi o dată nu mai poți să-l ignori. Un bărbat care și-a înșelat soția e toxic, patriarhal, merită să sufere. O femeie care face același lucru e "în sfârșit liberă", "a ales pentru ea", "bravă".


Un profesor român care are o relație cu o elevă minoră e criminal. Toată lumea urlă că trebuie distrus, condamnat, șters din orice funcție. Și au dreptate. Dar o profesoară care face același lucru cu un elev minor devine subiect de glume, de comentarii de genul "băiatul ăla a avut noroc". Nu mai e crimă. S-a evaporat. Același act, aceeași victimă, dar sexul schimbă totul.


Internațional, postări cu "Kill all men" adună sute de mii de like-uri. Dacă un bărbat ar scrie varianta inversă, ar fi suspendat în câteva ore și probabil investigat penal în unele jurisdicții. Ura îndreptată spre bărbați e entertainment. E acceptabilă. Ba chiar e considerată un act de curaj civic.


În România nu suntem imuni. Fenomenul a ajuns aici ceva mai discret, dar e acolo. Îl găsești în tonul presei când relatează o crimă comisă de o femeie față de una comisă de un bărbat. Îl găsești în felul în care funcționează linșajul public românesc: un bărbat public acuzat fără dovezi e executat social imediat, femeile care mint public despre un bărbat nu pățesc aproape nimic. Îl găsești în tăcerea selectivă a activistelor când victima e de sex masculin.


Nu vorbesc de femei în general și nu neg că există discriminare reală care merită discutată serios. Vorbesc de o ideologie care a ajuns să aplice două standarde complet diferite, să celebreze violența când aceasta vine dintr-o anumită direcție și să se bucure sincer când un bărbat e distrus, vinovat sau nu.


Ca creștin ortodox care crede că bărbatul și femeia sunt egali în demnitate și diferiți în menire, cum ne-a arătat Scriptura și cum au mărturisit Sfinții Părinți, nu m-aș gândi nicio clipă să scriu că mă bucur că o femeie a suferit. Niciodată. Nici ca glumă.


Dar unii o fac. Și primesc aplauze.


Asta nu mai e feminism. Asta e ură. Simplă, neacoperită, îndreptată spre bărbați ca categorie. Și orice om cu frica lui Dumnezeu în el ar trebui să-l numească exact pe ce e.