În Canada, un comitet parlamentar a stat cinci luni și a ajuns la o concluzie clară: cine nu e de acord cu feminismul actual reprezintă o amenințare extremistă în creștere. Au chemat martori, au scris rapoarte, au dat recomandări. Vor mai multă cenzură pe internet, mai multe campanii plătite de stat și mai multă supraveghere a celor care gândesc altfel.

Dar dacă te uiți atent la cifre și la ce se întâmplă de fapt în societate, vezi că săgeata merge invers. Nu bărbații s-au radicalizat împotriva femeilor. Ci o parte din femei și instituții s-au radicalizat împotriva bărbaților și a familiei tradiționale. Iar statul folosește asta ca să-și mărească puterea.

Statul are un motiv să împingă feminismul atât de tare.

Orwell scria în 1984: „Femeile au fost întotdeauna, și mai ales cele tinere, cele mai fanatice adepte ale Partidului… spioane amatoare și denunțătoare ale neortodoxiei.”

Instinctul de a avea grijă este real, vechi și bun. El a clădit fiecare familie care a rezistat vreodată.

Dar e și instinctul cel mai ușor de transformat în armă de către stat. Pentru că un control care vine îmbrăcat în „grijă” nu întâmpină rezistență interioară. Când conformitatea e vândută ca milă și compasiune, ascultarea pare virtute, iar femeia care impune ideologia se simte ea însăși ca o protectoare.

Odată ce femeile sunt transformate într-o mișcare de masă radicalizată, vin și bărbații slabi. Bărbații se adaptează la ce recompensează piața de relații și căsătorie. Ei se prefac că susțin ideile de „justiție socială” ca să se apropie de femei care altfel nici nu i-ar băga în seamă.

Biologii evoluționiști numesc asta „strategia șmecherului”: masculul subordonat care imită comportamentul feminin ca să obțină accesul la reproducere pe care rivalii mai dominanți i l-ar refuza.

Meerloo, care a studiat psihologia totalitară după ce a supraviețuit ocupației naziste, avertiza că astfel de sisteme cultivă dependența intenționat. Cetățeanul dependent își mută loialitatea de la familie către mișcarea de masă. Tații și gospodăriile lasă locul birocrațiilor, plătite chiar de bărbații pe care îi înlocuiesc.

Statul e singurul câștigător adevărat. El recrutează un instinct la femei și răsplătește o strategie la bărbați, iar restul vine de la sine.

Datele arată clar cine s-a întors împotriva cui. Majoritatea tinerilor bărbați au încă o părere bună despre tinerele femei. Dar procentul femeilor tinere care au o părere bună despre bărbați e mult mai mic – și scade și mai tare la cele sub 25 de ani. Cele mai ostile femei vin din medii „educate”: universități, corporații, departamente de resurse umane, media. Femeile din medii mai simple, care nu au stat atât de mult în aceste instituții, văd bărbații mult mai pozitiv.

După ce o instituție devine majoritar feminină, cultura se schimbă. Nu mai contează atât de mult competiția și rezultatele. Contează „grijă”, „siguranță emoțională” și excluderea celor care nu se supun. Cei care gândesc diferit devin automat „toxici” sau „periculoși”.

Așa se explică de ce puterea și forța interioară a bărbatului trebuie numite „toxic masculinity”. Nu pentru că ar fi rele. Ci pentru că exact asta deranjează cel mai mult un sistem care vrea supunere. Mișcările totalitare din trecut nu au venit din bărbați puternici și independenți. Au venit din mase de oameni slabi, izolați și speriați, care au cerut protecție de la stat. Oamenii cu coloană vertebrală, care pot rezista presiunii sociale, sunt exact ce nu poate controla o asemenea mișcare.

De aceea puterea masculină e atacată și redenumită. De aceea tații sunt împinși la margine. De aceea statul și instituțiile lui oferă „soluții” pentru problemele pe care tot ele le-au creat.

Dacă vrem familii întregi, tați prezenți și copii care cresc cu un model masculin sănătos, trebuie să înțelegem jocul ăsta. Nu e vorba de ură între bărbați și femei. E vorba de un stat care folosește o parte din femei ca să controleze cealaltă parte a societății și să slăbească singura structură care poate sta în calea lui: familia.

Când un sistem numește independența „toxicǎ” și supunerea „siguranță”, nu descrie realitatea. Descrie ce are el nevoie ca să supraviețuiască.