De unde au venit creșele săptămânale? Rădăcinile americane ale feminismului

Arhiva foto a Memorialului Sighet, fond Fototeca ziarului România Liberă

Prin anii '80, la multe creșe din orașele României, lunea dimineața arăta cam la fel. Mama venea cu copilul în brațe și cu o sacoșă de haine pentru o săptămână întreagă. Copilul rămânea acolo până sâmbătă. Așa funcționau creșele săptămânale, construite de stat ca mamele să poată lucra în schimburi la fabrică. Unele au mers și după 1990. În 2013 mai existau 26 de astfel de creșe în sistemul public, iar în 2014 parlamentarii au votat desființarea lor, spunând că erau o formă ascunsă de abandon.

Mulți cred că ideea asta e o invenție comunistă. Nu e. Cu aproape o sută de ani înainte ca vreun comunist să ajungă la putere undeva în lume, într-un sat din statul New York, un predicator american lua copiii de la mame când împlineau un an. Copiii erau mutați într-o aripă separată a casei, numită Departamentul Copiilor. Mamele nu aveau voie să se atașeze prea tare de copiii lor, pentru că atașamentul era socotit egoism.

Despre locul acesta și despre zeci de comunități asemănătoare scrie Rachel Wilson în al treilea capitol al cărții „Feminismul ocult”. Capitolul se numește „Rădăcinile revoluționare americane” și pune o întrebare simplă: din ce pământ a crescut feminismul american?

Răspunsul pornește de la o poveste pe care școala o spune doar pe jumătate. Primele colonii americane au fost întemeiate de protestanți fugiți din Anglia din cauza persecuțiilor. Ce nu se spune e cât de radicale erau multe dintre aceste grupuri. Unele credeau că Biserica a căzut în rătăcire încă din anul 312, când s-a încreștinat împăratul Constantin. Pentru ele, tot ce învățase Biserica de atunci încoace era greșit și trebuia aruncat.

Pelerinii care au debarcat la Plymouth Rock nu serbau Crăciunul și nici Paștele, pentru că le socoteau invenții omenești. Nu credeau că nunta e Taină, ci o vedeau ca pe un simplu contract civil. Clădirea în care se adunau nu se numea biserică, ci casă de întâlnire, și nu avea nici măcar o cruce pe ea. Quakerii au mers și mai departe: au renunțat la preoți și au fost primii care au pus femei să predice, cu drepturi egale în comunitate. Rachel Wilson arată că femeile quakere au devenit, peste câteva generații, motorul mișcării pentru votul femeilor.

Aici povestea ne atinge direct. Unitarienii, cei care negau Sfânta Treime și dumnezeirea lui Hristos, au o istorie care trece prin Transilvania. Prima biserică unitariană recunoscută oficial de un stat a apărut la Cluj. În ianuarie 1568, Dieta de la Turda a primit credința predicatorului clujean Francisc David între religiile îngăduite în principat. Edictul acela e lăudat azi în manuale ca un act de toleranță, dar puțini știu că nu se aplica românilor ortodocși, care rămâneau doar tolerați. La recensământul din 2021, aproape 48.000 de oameni din România s-au declarat unitarieni. Aceeași negare a Sfintei Treimi a apărut, pe alt drum, și în Anglia și în America. Acolo, în cercurile unitariene din Boston, s-au strâns în secolul al XIX-lea oamenii care au scris primele cărți feministe americane.

Mecanismul care a dus până acolo e mai important decât orice nume. Reforma a spus că fiecare om poate citi Biblia singur și poate trage singur concluziile. Dacă fiecare înțelege Scriptura după mintea lui, fiecare își poate face și biserica lui. Așa s-a întâmplat în America în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Predicatori ambulanți țineau adunări uriașe sub cerul liber, iar orice om care vorbea frumos și știa să mișce mulțimea își putea întemeia o religie nouă. Din perioada aceea au ieșit mormonii, adventiștii, Martorii lui Iehova și multe altele. În anii 1840, în doar zece ani, s-au înființat peste 80 de comunități utopice. Fiecare avea propria idee despre sexualitate, mâncare, muncă în comun și locul femeii.

Rachel Wilson spune, cu umorul ei sec, că aici facem un ocol prin orașul nebunilor, ca să vedem ce iese când fiecare își interpretează singur creștinismul. Cel mai bun exemplu e John Humphrey Noyes. În 1834, Noyes a declarat că nu mai are niciun păcat. Credea că voința lui vine direct de la Dumnezeu și deci e desăvârșită. Chiar și colegii lui de seminar au considerat asta prea mult și i-au luat dreptul de a predica. Noyes a predicat mai departe fără drept și a strâns în jurul lui o comunitate pe care a mutat-o în 1848 la Oneida, în statul New York.

În comunitatea lui Noyes, toți erau considerați căsătoriți cu toți. Noyes a numit asta „căsătorie complexă” și tot el a inventat expresia „iubire liberă”. Cine voia să rămână fidel unei singure persoane, chiar și celei cu care avea un copil, era acuzat de egoism. O femeie a fost dată afară pentru că voia să trăiască într-o căsătorie normală. Femeile mai în vârstă erau puse „mentori” pentru băieții adolescenți, iar bărbații mai în vârstă pentru fetele adolescente. Perechile le alegea Noyes, iar membrii nu aveau voie să refuze. Cine voia copii trebuia să se prezinte în fața unei comisii care hotăra dacă e destul de curat spiritual ca să fie părinte. În 1879, pe numele lui Noyes s-a emis un mandat de arestare pentru act sexual cu minori, iar el a fugit în Canada. Comunitatea s-a destrămat. Rachel Wilson observă că multe cercetătoare feministe de azi laudă Oneida pentru ideile ei „înaintate” despre femeie.

Cine crede că asemenea lucruri țin de America secolului al XIX-lea poate privi spre Iași, Cluj sau București din anii '90. Mișcarea MISA a lui Gregorian Bivolaru a promovat o yoga tantrică în care sexualitatea era prezentată ca drum spiritual. Adepții locuiau în case comune, iar liderul se prezenta ca un om înzestrat cu daruri ieșite din comun. În 2013, Înalta Curte l-a condamnat definitiv la șase ani de închisoare pentru act sexual cu o minoră. În decembrie 2023 a fost pus sub acuzare în Franța pentru viol, răpire și trafic de persoane, acuzații pe care le neagă. Schema e aceeași ca la Oneida: un om care se crede mai presus de păcat, o comunitate închisă și trupurile altora folosite în numele spiritului.

Partea care ar trebui să intereseze pe oricine gândește economic e alta. Aproape toate aceste comunități utopice au dat faliment. La Brook Farm, lângă Boston, intelectualii voiau să muncească pământul în comun, ca să le rămână mai mult timp pentru gândire. Femeile au fost trimise la câmp, iar bărbații au fost puși la treburile casei. Ferma n-a stat niciodată pe picioarele ei și a fost abandonată după vreo șase ani. Fruitlands, o altă comunitate, interzicea orice băutură în afară de apă, orice produs de la animale și chiar legumele care cresc în jos, cum sunt cartofii. A rezistat șapte luni. New Harmony, comunitatea industriașului englez Robert Owen, a căzut după doi ani. Owen nu e un nume oarecare. Marx și Engels îl socoteau înaintașul lor.

Aici se vede legătura pe care manualele o rup. Utopiile din anii 1840 au murit, dar ideea a supraviețuit. Marx a luat-o, a scos din ea partea cu farmece și spirite și a pus în loc statul. Ce nu reușise un predicator într-un sat din New York, au încercat partidele comuniste la scara unor țări întregi. Țăranul român a trăit asta pe pielea lui la colectivizare. I s-a luat pământul și a fost băgat în CAP, unde toți munceau pentru toți și nimeni nu răspundea de nimic. Rezultatul a fost cel de la Brook Farm, doar că a durat patruzeci de ani și a costat milioane de vieți. Creșa săptămânală e și ea o rudă îndepărtată a Departamentului Copiilor de la Oneida. Ideea e aceeași: copilul aparține comunității, iar mama e mai folositoare la muncă decât acasă.

Al treilea fir al capitolului duce la Margaret Fuller. Cartea ei, „Femeia în secolul al XIX-lea”, a apărut în 1845 și este socotită prima mare carte feministă americană. Fuller a susținut că bărbatul trebuie să renunțe la a fi capul familiei și că femeia trebuie mai întâi să devină independentă și școlită, abia apoi să se gândească la căsătorie. Fuller a prezis că, în viitor, bărbatul și femeia vor „împărți o ipotecă”. Tot ea scria că nimeni nu e cu adevărat bărbat sau femeie și că fiecare om are câte ceva din amândouă. Rachel Wilson spune pe bună dreptate că activiștii de gen de azi îi datorează lui Fuller primele argumente.

Programul lui Fuller s-a împlinit și la noi. În 1990, femeile din România se căsătoreau prima dată, în medie, la 22 de ani. În 2024 vârsta a ajuns la 28,8 ani. O femeie din București naște primul copil, în medie, la 31,5 ani. Mai întâi școala, apoi cariera, apoi apartamentul, apoi poate un copil. Profeția cu ipoteca s-a împlinit și ea. Azi, o familie tânără din Iași care vrea un apartament trebuie să pună la bancă ambele salarii, pentru că unul singur nu ajunge.

Aici trebuie spus cinstit cine poartă vina, pentru că nu e doar una. Statul ia peste 40 la sută din salariul brut al unui om, prin contribuții și impozit. Din ce rămâne, un singur salariu nu mai poate ține o casă cu trei copii, cum ținea pe vremea bunicilor noștri. Ideologia vine apoi și îi spune femeii că a doua slujbă, pe care a fost obligată să o ia, se cheamă eliberare. Statul creează nevoia, iar ideologia o îmbracă frumos. Una fără cealaltă n-ar fi ajuns atât de departe.

Mai rămâne o întrebare grea, și e corect să o punem. În România, cultele neoprotestante au crescut în ultimii treizeci de ani. Penticostalii erau 220.000 în 1992 și au ajuns la peste 400.000 în 2021. Mulți dintre ei au familii numeroase și trăiesc mai curat decât mulți ortodocși cu numele. Asta trebuie recunoscut fără ocolișuri. Problema nu e omul credincios de lângă noi. Problema e principiul care spune că fiecare poate citi Scriptura singur, fără Biserică și fără cei care au trăit-o înaintea lui. În America, același principiu a pornit de la oameni foarte evlavioși și, în două sute de ani, a ajuns la unitarieni, apoi la cei care se închinau naturii, apoi la mesele de spiritism. Primele generații nu vedeau unde duce drumul și nici nu ele au mers până la capăt.

Ortodoxia a rămas în afara acestui drum pentru că n-a lăsat Scriptura pe mâna fiecăruia. Scriptura s-a citit în Biserică, așa cum au înțeles-o cei care au trăit-o vreme de două mii de ani. Rătăcirile pe care le-au redescoperit sectele americane fuseseră judecate de Biserică încă din secolul al II-lea. Ele n-au fost descoperiri noi, ci erezii vechi, cu haine noi.

Mama care își lăsa copilul la creșa săptămânală, lunea dimineața, în 1985, nu știa nimic despre Oneida sau despre Margaret Fuller. Nici tânăra din București care amână nunta până la 30 de ani nu știe. Dar ideile au drumul lor, chiar și atunci când oamenii nu le cunosc numele. Capitolul acesta din cartea lui Rachel Wilson arată de unde pornește drumul acela.