Raluca Moroșanu a devenit eroină acum câteva luni. A ținut un discurs în plină Curte de Apel, după un documentar Recorder, în care a vorbit despre presiunile din justiție. A fost singura din Secția I Penală care i-a refuzat DNA-ului o percheziție informatică în dosarul Coldea 2. Pentru mulți, a devenit simbolul judecătorului care nu se lasă intimidat.

Aceeași Raluca Moroșanu, alături de președintele completului Bogdan Alexandru Dari, a decis pe 18 iunie să transforme o condamnare de 6 ani cu executare, primită de Nicușor Grameni pentru agresiune sexuală asupra unui minor, în 3 ani cu suspendare.

Trei ani. Suspendați. Pentru un om găsit vinovat, în formă continuată, de agresiune sexuală asupra unui copil minor, în toamna lui 2022 și primăvara lui 2023.

Motivul invocat de Curte? Inculpatul nu are antecedente penale, are loc de muncă stabil și are doi copii minori în întreținere. Așa scrie chiar în decizie: condamnarea la executare ar fi fost "excesivă" față de "circumstanțele personale ale inculpatului."

Stați un pic aici. Circumstanțele personale ale inculpatului au cântărit mai mult decât circumstanțele personale ale victimei — un copil care a fost agresat repetat, timp de luni de zile, de un adult care lucra pentru un club de fotbal cunoscut. Copilul ăla nu a avut "circumstanțe personale" care să-l protejeze. Nu a avut avocați care să spună instanței că suferința lui psihologică ar fi "excesivă" dacă agresorul ar sta în pușcărie.

Asta nu e o problemă românească. E o problemă a oricărui sistem în care dreptatea e monopol de stat, fără concurență și fără răspundere reală.

În Scoția, un bărbat condamnat pentru agresiuni sexuale asupra a trei fete din propria familie a fost lăsat să rămână în țară, chiar și după ce un judecător a scris explicit că "reprezintă în continuare un risc." Motivul? Deportarea i-ar fi încălcat dreptul la viață de familie. Avea, la fel ca Grameni, copii proprii — argumentul a fost identic: omul ăsta are o familie, nu îl putem pedepsi pe deplin pentru că asta i-ar afecta familia.

Observați mecanismul. Nu e vorba de naționalitate, e vorba de logică juridică: orice instanță, oriunde în Occident, care preferă confortul instituțional și argumentele abstracte despre "drepturi" în locul protecției copiilor reali, ajunge la aceeași concluzie — vinovatul rămâne liber, victima rămâne cu prejudiciul.

Sfinții Părinți au scris despre asta cu sute de ani înainte să existe ONG-uri pentru drepturile omului. Cuviosul Isaia Pusnicul spune limpede: cel ce cruță pe cei răi, nedreptățește pe cei buni. Și adaugă ceva ce ar trebui scris pe frontonul oricărei instanțe: cei ce pedepsesc pe cei ce fac nedreptate, îi împiedică să nedreptățească pe alții. Pedeapsa nu e cruzime, e protecție pentru ceilalți. Când o instanță alege "blândețea" față de agresor, de fapt alege riscul pentru următorul copil din calea lui.

Sf. Antonie cel Mare spunea că cei care conduc lumea aceasta au stăpânire doar peste trup, nu peste suflet — și că, la urmă, și stăpânitorii vor da socoteală în fața judecății lui Dumnezeu. Niciun judecător pământesc, oricâte robe ar purta, nu are autoritatea morală să decidă în numele unui copil agresat că suferința lui a fost "mai puțin gravă" decât inconvenientul agresorului.

Și aici intervine partea pe care o ignorăm mereu: de ce se întâmplă asta sistematic? Nu pentru că judecătorii individuali sunt neapărat răi. Ci pentru că justiția, așa cum e organizată acum, e un monopol de stat fără nicio formă de răspundere reală. Rothbard scria în Etica libertății că orice monopol — inclusiv cel asupra dreptății — elimină exact mecanismul care ar disciplina o instituție: competiția și costul greșelii. Dacă Grameni reagresează pe altcineva în următorii ani, completul care a semnat suspendarea nu pierde nimic. Nu pierde clienți, nu pierde reputație într-o piață, nu plătește despăgubiri din buzunarul propriu. Riscul e externalizat complet către victime și familiile lor.

Într-un sistem privat de arbitraj, un arbitru care ar elibera sistematic agresori cunoscuți și-ar pierde clientela în câteva luni. Statul nu funcționează așa. Statul are monopol legal pe definirea și aplicarea dreptății, iar tu, ca cetățean, nu ai de unde să-ți alegi altă "firmă" de justiție. Asta e exact genul de instituție pe care Mises și Rothbard ne-au avertizat să nu o lăsăm fără limite și fără control real din partea oamenilor.

Nu e nevoie să-i urâm pe judecători ca persoane pentru a vedea limpede asta. E nevoie să recunoaștem ce se întâmplă când dai unei instituții puterea absolută de a decide singură, fără concurență și fără cost personal, ce înseamnă dreptate pentru copilul altuia. Fie că e vorba de Curtea de Apel București sau de un tribunal britanic, mecanismul e identic: instituția își protejează propria logică internă, nu pe cei pe care ar trebui să-i protejeze.

Statul nu e soluția pentru protecția copiilor noștri. A fost mereu doar problema care se ascunde în spatele unei robe.