Adevărul despre programul de guvernare al lui Siegfried Mureșan

Sursa:Europa FM

Dacă nu știați cine e Siegfried Mureșan până săptămâna trecută, nu e vina voastră. Omul a petrecut doisprezece ani la Bruxelles, ocupat cu lucruri care nu prea ajungeau la noi pe știri: bugetele anuale ale Uniunii Europene, planuri de redresare post-COVID, finanțarea pactului verde. Util, poate. Dar nu e genul de activitate care să te facă un chip cunoscut în Cluj sau în Iași.

Acum e premier desemnat. A venit la Europa FM, la Cătălin Striblea, a vorbit aproape o oră cu ascultătorii, a spus lucruri care sunau rezonabil, și a plecat cu imaginea unui om serios. Eu am ascultat emisiunea integrală și am citit programul de guvernare pe care l-a publicat ulterior, toate cele 372 de măsuri. Înainte să vă formați o opinie despre el bazată pe ce ați văzut la televizor, merită să știți câteva lucruri pe care Mureșan nu le-a menționat.

Să începem cu de unde vine omul, pentru că asta contează.

Siegfried Mureșan s-a născut în 1981 la Hunedoara, dintr-un tată român și o mamă săsoaică din Transilvania. A crescut bilingv, a absolvit ASE-ul în română și germană, a plecat la Berlin cu o bursă de la Bundestag și a rămas acolo. Masteratul la Humboldt. Trei ani ca advisor al unui deputat CDU în Berlin. Apoi la Bruxelles, în aparatul central al Partidului Popular European. Asta e cariera lui până în 2014, anul în care a intrat în politica românească.

Cum a intrat? Prin lista PMP, partidul lui Traian Băsescu. Elena Băsescu, fiica fostului președinte, care era pe locul doi la parlamentarele europene, a renunțat în favoarea lui. Campania PMP a primit 100.000 de euro de la Gheorghe Ștefan, zis "Pinalti", patron al unui club de fotbal și condamnat ulterior pentru corupție. Elena Udrea susține că Mureșan știa de unde vin banii. El neagă. Nimeni nu a dovedit în justiție că ar fi știut. Ceea ce rămâne sigur e că a intrat în politica românească prin rețeaua Băsescu, pe un loc cedat de fiica lui Băsescu, și că în același timp a campat electoral pentru Elena Udrea care candida la președinție și care a fost condamnată ulterior la închisoare cu executare pentru corupție.

În 2018 a trecut la PNL. Fără explicații publice aprofundate. Apoi, în 2024, a fost ales europarlamentar pe lista comună PNL-PSD, adică exact cu PSD-ul față de care azi vorbește cum vorbea la Europa FM: cu jumătate de gură despre "dialog" și "rezolvarea crizei."

Dar să lăsăm trecutul și să vorbim despre prezent, pentru că aici e mai interesant.

Mureșan a repetat la Europa FM că e "proeuropean" de nu știu câte ori. L-a folosit ca pe un criteriu de validare morală. Ești proeuropean, ești om serios. Nu ești proeuropean, ești cu extremiștii. Și a atacat grupurile din Parlamentul European care îi sunt la dreapta, grupul lui Marine Le Pen în special, pe care l-a comparat cu Călin Georgescu. Ăsta e Mureșan pentru publicul românesc.

Realitatea din Parlamentul European e diferit calibrată. PPE, grupul lui Mureșan, votează regulat cu PfE, grupul lui Le Pen, și cu ECR, grupul lui Meloni, ca să treacă legislație când nu are majoritate cu stânga. Șeful de grup al PfE, Anders Vistisen, a cerut public conducerii PPE să recunoască această alianță de culise în loc să o nege față de alegători. PPE a refuzat. Votezi cu noi când ai nevoie și ne ataci în presă când nu ai nevoie. Mureșan e vicepreședinte PPE. Ăsta e grupul pe care îl reprezintă.

Iar voturile lui concrete din Parlamentul European sunt o lectură interesantă pentru cineva care se prezintă cu valorile cu care se prezintă Mureșan în România. În martie 2021, a votat pentru rezoluția prin care Parlamentul European declara UE "zonă de libertate LGBTIQ." Rezoluția a trecut cu 492 voturi pentru, 141 contra. Mureșan a fost printre cei 492. Luna septembrie 2026, în comisia pentru drepturile femeii din PE, a votat pentru recunoașterea discriminării medicale împotriva persoanelor transgender, dar împotriva unui amendament care recunoștea discriminarea dintre femei și bărbați în sănătate. Pe Facebook apare ca om de familie. La Bruxelles votează altfel și nu vorbește despre asta acasă.

Și mai e ceva. Mureșan a fost raportor pentru finanțarea Pactului Verde European în 2020. Green Deal înseamnă mii de pagini de reglementări care dictează ce pot produce companiile europene, ce mașini poți cumpăra, cum trebuie construite casele, ce îngrășăminte pot folosi fermierii. E cel mai ambițios program de planificare centralizată a economiei europene din istoria UE. Mureșan nu e un admirator al lui. E unul dintre arhitecții finanțării lui. Tot el a fost co-raportor pentru Mecanismul de Redresare și Reziliență, instrumentul de 672,5 miliarde de euro creat ca răspuns la pandemia COVID. PNRR-ul României de circa 30 de miliarde e un copil direct al acestui mecanism pe care Mureșan l-a coordonat prin Parlamentul European.

Și atunci când vine la Europa FM și vă spune că vrea să reducă birocrația, să simplifice statul, să lase economia să respire, trebuie să citiți asta pe fondul celor doisprezece ani în care a construit instrumente de planificare centralizată la scară continentală. Nu pentru că e un om rău. Ci pentru că e un om format de aparatul european, care gândește în logica aparatului european, și care vine acum să administreze România cu instrumentele pe care le cunoaște.

Programul de guvernare publicat confirmă asta.

Există în cele 372 de măsuri lucruri concrete și cu sens. TAROM se privatizează, cu termen și fără niciun leu public nou. Aeroportul Otopeni și Portul Constanța se listează la bursă. Piața de transport interjudețean se deschide oricărui operator care îndeplinește criteriile. Impozitul minim pe cifra de afaceri dispare din ianuarie 2027. Companiile de stat primesc în 12 luni o decizie publică de sortare: privatizare, listare, menținere strategică sau închidere. Cele cu pierderi în doi ani consecutivi intră într-un sistem de rating public.

Astea sunt măsuri cu efecte reale dacă se aplică. Privatizarea TAROM e o idee care circulă de treizeci de ani. Că apare cu termen și angajament explicit e mai bine decât ce a existat până acum. Deschiderea pieței de transport înseamnă că pe ruta Cluj-București sau Iași-Timișoara vor putea intra și alți operatori, ceea ce înseamnă presiune pe preț și pe calitate, nu pentru că noii operatori sunt mai generoși, ci pentru că altfel nu au clienți.

Dar miezul programului nu e acolo. Miezul e în capitolele despre fonduri europene și ajutoare de stat, și acolo e problema structurală.

Strategia economică propusă de Mureșan are un singur motor: absorbția maximă a fondurilor europene. Peste 90% din PNRR, minimum 10 miliarde de euro anual din fondurile de coeziune din 2027, pregătirea programului 2028-2034 cu alocare estimată de peste 60 de miliarde. Ăsta e planul de creștere economică pentru România: să luăm cât mai mulți bani de la Bruxelles.

Frédéric Bastiat, economist francez din secolul al 19-lea, a scris un text pe care îl puteți găsi integral la econlib.org. Se cheamă "Ce se vede și ce nu se vede." Ideea lui centrală: orice politică economică are un efect vizibil și un efect invizibil. Efectul vizibil al fondurilor europene: autostrăzi construite, spitale renovate, școli cu geamuri noi. Efectul invizibil: banii ăia nu sunt gratuiți. România contribuie la bugetul UE. Un euro care vine de la Bruxelles e parțial un euro pe care noi l-am dat mai întâi, sau e un euro luat de la contribuabilii din Germania sau din Austria. Nu există masă gratis și nu există dezvoltare prin redistribuire care să genereze pe termen lung același tip de creștere ca dezvoltarea prin capital privat.

Mai e ceva pe care Bastiat nu l-a apucat să scrie, dar James Buchanan, laureat Nobel în 1986, l-a documentat sistematic. Buchanan a arătat că politicienii și birocrații acționează ca orice alt actor economic: în funcție de propriul interes. Când statul primește fonduri externe, cei care administrează fondurile au interesul să le cheltuiască în mod vizibil, nu neapărat în mod eficient. Deci construiești centrul cultural renovabil din programul X, nu drumul comunal de care ai nevoie, pentru că centrul cultural se vede și se taie panglica. Fondurile europene amplifică această logică: construiești ce finanțează programul european, nu ce are nevoie economia ta.

Același Buchanan a descris fenomenul pe care l-a numit rent-seeking, deși termenul îi aparține lui Gordon Tullock, colegul lui de la Universitatea din Virginia. Ideea: când statul anunță că va acorda ajutoare unui anumit sector sau că va declara anumite companii "strategice", companiile nu investesc în a deveni mai bune. Investesc în a convinge statul că sunt strategice. Avocați, lobby, relații, conferințe de presă cu ministrul. Resursele care merg în aceste activități sunt resurse care nu merg în producție reală. Câștigătorul acestei curse nu e neapărat cel mai competitiv, ci cel mai bine conectat politic.

Capitolul lui Mureșan despre "Ajutoare de stat și campioni regionali" e un manual de rent-seeking potențial. Statul va identifica 5-7 ecosisteme prioritare: echipamente pentru energie, industria de apărare, procesarea agroalimentară, componente auto, IT, materii prime critice. Va concentra ajutoarele de stat pe aceste sectoare. Va crea "campioni regionali." Companiile din România care citesc programul ăsta nu se duc acasă să devină mai competitive. Se duc la avocat să vadă cum se încadrează în categoria "ecosistem prioritar."

Friedrich List, economist german din 1841, a propus ceva similar: protejarea industriilor naționale pentru că altfel nu pot concura cu economiile mai dezvoltate. Argumentul lui a influențat Germania lui Bismarck și SUA lui Abraham Lincoln. Problema e că protecția acordată "temporar" unei industrii ca să devină competitivă tinde să devină permanentă. Industria protejată nu mai are presiunea să se eficientizeze, pentru că nu mai depinde de clientul care alege liber, ci de ministrul care decide care e strategic. Și câtă industrie "strategică" din România socialistă era competitivă în 1990?

Leonard Read a scris în 1958 un eseu de câteva pagini, "I, Pencil," disponibil integral pe econlib.org. Demonstrează că nimeni pe lume nu știe să facă de la cap la coadă un simplu creion: lemnul din California, grafitul din Sri Lanka, cauciucul din Malaezia, lacul din Brazilia, mii de oameni care nu se cunosc și nu se coordonează, fiecare știind doar piesa lui, generând împreună un obiect pe care îl cumperi cu 50 de bani. Niciun planificator central nu ar putea organiza asta. Dacă statul nu știe cum să facă un creion, de unde știe ministerul că echipamentele pentru energie și componentele auto sunt sectoarele pe care România trebuie să le susțină preferențial acum?

Hayek a numit ăsta "conceit fatal": iluzia că planificatorul de la centru știe mai bine decât suma deciziilor descentralizate ale milioanelor de oameni care participă la economie. Mureșan, care a coordonat la Bruxelles planificarea economică la scară continentală, aduce acum aceleași instrumente în România.

Există în program o măsură care mă îngrijorează mai mult decât orice din economie. Capitolul 13, "Reziliență democratică", prevede crearea unui centru STRATCOM pentru "combaterea ingerințelor informaționale externe" și a "operațiunilor coordonate de manipulare." Sună tehnic și rezonabil. Dar John Milton a scris în 1644, în Areopagitica, un argument pe care nu l-a depășit nimeni în 380 de ani: cenzura instituțională nu protejează adevărul, îl sufocă, pentru că adevărul are nevoie de dezbatere liberă ca să se impună, nu de comisari care să îl certifice.

Cine va decide ce e "ingerință informațională externă" și ce e opinie legitimă? Cine va stabili ce e "operațiune coordonată" și ce e o dezbatere organică? Guvernul? Instituțiile europene partenere? Anthony de Jasay, în "The State", a arătat că instituțiile statului nu rămân la mandatul inițial. Ele îl extind, pentru că acolo e puterea. O structură creată să combată dezinformarea rusă are toate stimulentele să catalogheze drept dezinformare orice contrazice narativa oficială. Asta nu e o teorie. E ce s-a întâmplat cu structuri similare în Franța, Germania și Irlanda în ultimii cinci ani, unde conținut politic legal a fost restricționat sau monitorizat de agenții de "combatere a dezinformării."

Omul care construiește un astfel de instrument e omul care a votat pentru Green Deal, pentru PNRR, pentru agenda de gen europeană și care vine la Europa FM să vă spună că luptă cu birocrația și cu statul prea mare.

Există și lucruri pe care programul le tace complet. Niciun cuvânt despre dimensiunea totală a statului ca problemă în sine. Nicio țintă de reducere a ponderii cheltuielilor publice în PIB. Nicio propunere de ieșire din dependența de fonduri europene ca motor economic. Herbert Spencer scria în 1884 că statul asistențial are tendința de a rezolva problemele pe care le-a creat prin mai mult din ce le-a creat. Programul lui Mureșan e un program de stat mai eficient, nu de stat mai mic. Diferența nu e stilistică.

Mai e ceva, mic ca volum dar mare ca simbol. În septembrie 2026, chiar luna asta, în plenul Parlamentului European, Mureșan a votat pentru eliminarea articolului 27a din mecanismul acordului UE-Mercosur. Ăsta era singurul articol care ar fi putut proteja fermierii europeni, inclusiv cei români, de competiția cu produse ieftine din America de Sud. Poziția oficială a României era menținerea articolului. Toți ceilalți șapte europarlamentari PNL au votat în favoarea fermierilor români. Mureșan a votat singur diferit, aliniindu-se cu circa 70% din delegația germană. Când i s-a cerut să explice, a spus că acordul Mercosur e bun pentru România în ansamblu. Poate. Dar pe acel vot specific, pe acel articol specific, a ales Germania în locul României.

Mureșan nu e un politician rău în sensul că minte deliberat sau că e corupt dovedit. E un om format de douăsprezece ani în aparatul european, care gândește în logica acestui aparat, care a construit instrumente de intervenție statală la scară continentală și care vine acum să administreze o țară despre care știe mai puțin decât despre procedurile de vot din Parlamentul European. Are discurs bun. Știe să vorbească. Nu face promisiuni absurde. Față de ce am văzut în politica românească în ultimii ani, asta contează.

Dar programul lui nu e un program care rezolvă problema structurală a României. E un program care administrează mai bine un stat prea mare, mai bine conectat la Bruxelles, mai bine absorbit în rețelele de fonduri europene, mai bine dotat cu instrumente de monitorizare a spațiului informațional.

Problema structurală a României nu e că statul e administrat prost. E că e prea prezent în locurile în care nu ar trebui să fie și prea absent în locurile în care ar trebui să fie. Mureșan lucrează la prima parte. Pe a doua nu o pune pe agendă.