China ne inundă cu marfă ieftină. Cine plătește soluțiile celor de sus

Sursa foto: Shutterstock

Un muncitor de la o fabrică de mașini din Germania află într-o dimineață că linia lui se închide. În aceeași săptămână, în portul din Hamburg coboară de pe vapoare mii de mașini fabricate în China, mai ieftine și tot mai bune. Omul nu a greșit cu nimic. A muncit corect, a plătit taxe, a crescut copii. Și totuși pierde locul de muncă, iar el se întreabă de ce. Asta e problema pe care o numim China, iar ea nu privește doar Germania. O resimte oricine are o fabrică, un atelier sau un loc de muncă într-o industrie în care chinezii au intrat cu prețuri pe care nimeni nu le poate egala.

Să punem cifrele pe masă, pe înțelesul tuturor. China vinde lumii mult mai mult decât cumpără de la ea. Anul trecut diferența a fost de aproape o mie două sute de miliarde de dolari, cea mai mare din istoria omenirii, și anul acesta ea crește din nou. Fabricile chinezești produc mai mult decât poate cumpăra chiar populația Chinei, iar restul se varsă peste celelalte țări. În același timp, aproape o treime dintre firmele industriale de acolo pierd bani, dar continuă să producă, pentru că băncile statului nu le lasă să dispară. Cu alte cuvinte, se fac bunuri pe care nu le vrea nimeni la prețul real, iar diferența este suportată de altcineva. Merită să înțelegem de la început cine este acel altcineva, pentru că toată discuția se învârte în jurul lui.

Cei care conduc lumea economică propun trei soluții, și le auzi aproape la fiecare summit și la fiecare televizor. Prima este să punem taxe vamale pe produsele chinezești, ca să devină mai scumpe și ca firmele de la noi să respire. A doua este ca marile guverne să se coordoneze, să se așeze la aceeași masă și să-i convingă sau să-i silească pe chinezi să-și lase moneda să se scumpească și să reducă ajutoarele pe care le dau fabricilor. A treia este ca statele noastre să dea la rândul lor sume mari industriilor proprii, ca să țină pasul cu cele din China. Toate trei sună rezonabil, mai ales pentru un om care vede o fabrică închizându-se lângă casa lui. Tocmai de aceea merită să le privim cu atenție, pentru că niciuna nu ne spune cine plătește.

Să începem cu taxa vamală, pentru că asta ne atinge cel mai direct. O taxă pe produsele chinezești nu o plătește Beijingul. O plătește omul care intră într-un magazin și vede că aparatul, jucăria sau mașina de spălat costă mai mult decât ieri. Statul își ia partea, firma protejată își ridică și ea prețul, iar cumpărătorul, adică tu, rămâne cu mai puțini bani în buzunar. Se spune că astfel se salvează locuri de muncă. Dar nu se vede celălalt lucru. Banii pe care i-ai dat în plus la raft nu mai ajung în alte părți ale economiei, unde ar fi creat tot locuri de muncă, doar că mai greu de observat. Salvezi la vedere douăzeci de oameni din fabrica protejată și pierzi pe ascuns alte sute, din toate locurile în care nu s-a mai cheltuit nimic. Cine plătește taxa nu apare niciodată pe lista de victime.

A doua soluție, cea cu coordonarea între guverne, pare cea mai serioasă și e de fapt cea mai periculoasă. Ea cere ca un grup de oameni de la vârf să hotărască cât trebuie să valoreze o monedă, cât are voie fiecare stat să ajute fiecare industrie și cât are voie fiecare țară să producă. Dar oamenii aceia nu știu ce vrea omul din piață, nu știu ce se cumpără și ce nu. Nimeni nu știe asta de la un birou. Tocmai de aceea planificarea centrală a eșuat peste tot unde a fost încercată, de la fabricile socialiste de la noi până la planurile cincinale din alte țări. Dacă încerci să repari cu o planificare mare o problemă creată de o planificare mai mică, nu faci decât să acoperi o greșeală cu una și mai mare.

A treia soluție, cea cu ajutoarele proprii, e cea mai tristă, pentru că înseamnă să copiem fix boala pe care o criticăm. China are fabrici peste nevoie pentru că statul ei le-a plătit fără să întrebe dacă le cumpără cineva marfa. Dacă și Europa face la fel, vom avea și noi fabrici peste nevoie, plătite din impozitele noastre, care vor produce marfă pentru depozite. Vom pierde banii de două ori, o dată când îi dăm statului și a doua oară când vedem că fabrica nu poate să vândă. Iar cine va plăti? Tot omul care muncește și plătește taxe, adică cel pe care îl găsim la începutul poveștii.

Acum să vedem ce poate fi făcut cu adevărat. Primul lucru e să înțelegem de unde vine boala, pentru că altfel luăm medicamentul greșit. În China, statul controlează banii. Banca centrală creează bani, iar băncile statului îi împart sub formă de credite către cine vrea partidul, adesea cu dobânzi mici, către sectoarele pe care conducerea le consideră importante. Cine primește bani ieftini construiește fabrici, iar când toată lumea primește bani ieftini se construiesc fabrici în exces. Fiindcă banul e dirijat, nimeni nu mai știe care fabrică chiar e necesară și care e doar o investiție umflată. Prețul unei mașini sau al unui panou solar nu mai spune adevărul despre cât costă să-l faci, pentru că o parte din cost a fost acoperită cu bani creați din nimic. Ce se întâmplă apoi e simplu și vechi ca lumea. Când creditul se oprește, fabricile care nu aveau ce căuta pe piață se prăbușesc, iar cele sănătoase rămân. Se numește corecție, iar durerea ei nu poate fi evitată, doar amânată, cu prețul unei dureri mai mari mai târziu.

De aici decurge și prima soluție adevărată. Reforma trebuie să înceapă acolo unde e boala, adică în China. Banii să nu mai fie împărțiți după interesele partidului, iar firmele care pierd să poată dispărea. Niciun summit nu poate face asta în locul lor. Dacă statul chinez înțelege asta, e treaba lui. Dacă nu înțelege, fabricile lui vor da faliment la un moment dat, indiferent ce spunem noi.

A doua soluție adevărată este să nu ne pedepsim singuri pentru greșelile altora. Dacă statul chinez cheltuiește bani ca să ne vândă marfă sub preț, cine câștigă din asta? Noi. Primim aparate, mașini și haine mai ieftine, plătite parțial de populația chineză, prin impozitele și economiile ei. Un om cu mintea limpede ar folosi banii economisiți pentru altceva. Nu ar fugi să pună taxe pe darul primit. Aceasta e și învățătura veche despre comerț, pe care oamenii cu judecată au înțeles-o acum câteva sute de ani. Câștigul unei țări din comerț nu sunt exporturile, ci ceea ce primește în schimbul lor. Exportul e prețul pe care îl plătești ca să ai importul. Cine vede un excedent de export ca pe o victorie are lucrurile întoarse cu fundul în sus.

A treia soluție adevărată, și cea mai importantă pentru noi, e să facem curat acasă. Să ne întrebăm cinstit de ce o fabrică din Germania sau din România nu poate ține pasul cu una din China. Pentru că energia ei costă mai mult, pentru că statul îi ia o parte mare din ce câștigă, pentru că trebuie să completeze o grămadă de hârtii și să respecte reguli inventate la birou de oameni care n-au pus niciodată mâna pe un șurub. Dacă tai aceste costuri, firma devine competitivă fără să-i dea nimeni nimic. Mai puține taxe, mai puține reguli, energie mai ieftină. Aceste lucruri nu cer un summit și nu cer fonduri, cer doar ca statul să se dea la o parte din calea celor care muncesc. E exact opusul a ceea ce propun cei de sus, care vor să adauge un strat nou de reguli peste cele existente.

A patra soluție ține de siguranță, și ea e reală. Nu e bine ca o țară sau o fabrică să depindă de un singur furnizor pentru lucruri esențiale. Dar acest risc îl ocolesc cel mai bine firmele, nu statul. Fiecare patron care se teme să nu rămână fără piese își caută singur al doilea furnizor, pentru că își apără banii proprii. Nu ai nevoie de un birou la București sau la Bruxelles care să calculeze din pix de unde trebuie să cumpere fiecare. Dacă un funcționar greșește, plătim toți. Dacă greșește un patron, plătește el și învață.

Rămâne omul din prima scenă, muncitorul care își pierde linia. Durerea lui e reală și nu o putem trece cu vederea. Dar să ne uităm ce îl ajută de fapt. Nu îl ajută o taxă care scumpește tot ce cumpără familia lui. Nu îl ajută nici un plan făcut la un summit la care nu a fost invitat. Îl ajută o economie în care un patron își permite să angajeze, pentru că nu e strivit de taxe și de hârtii, și în care el poate găsi repede un loc nou. Locurile de muncă adevărate se nasc acolo unde cei care produc nu sunt sufocați. Cine vrea să-l ajute cu adevărat pe omul acela trebuie să lase economia liberă, nu să o strângă și mai tare.

Toată povestea se poate spune simplu. Un stat a stricat banul și a umflat fabricile. Alte state propun să repare asta cu mai multe taxe, mai multe summituri și mai multe fonduri, adică cu mai mult stat. Dar răul a venit tocmai de la stat. Soluția nu poate veni din aceeași direcție, indiferent cu ce cuvinte e împachetată.