Cântarul strâmb: cine le dă note celor care dau note țării

Cine le dă note celor care dau note?

Vineri seara, după ora 11, miniștri, bancheri și oameni de presă stăteau cu ochii pe un comunicat venit din America. O agenție de rating, S&P, a hotărât să lase România unde era: BBB minus, cu perspectivă negativă. Pe românește, ultima treaptă înainte de categoria pe care bancherii o numesc junk, adică gunoi. Celelalte două agenții mari, Fitch și Moody's, făcuseră la fel mai devreme în an. Toată vara s-a vorbit despre ele ca despre niște oracole. De la ele se aștepta lumina. S-a răsuflat ușurat. Am mai scăpat o dată.

Îți cer puțină răbdare. Subiectul pare sec, de bursă, de oameni la costum. Dar până la capăt o să vezi că e despre salariul tău, despre prețul pâinii și despre ce se întâmplă cu banii pe care îi pui deoparte.

Mai întâi, de ce te privește. De nota asta depinde dobânda la care se împrumută statul. Iar statul nu are bani ai lui. Dobânda o plătești tu, din TVA-ul de pe fiecare bon, din impozitul de pe salariu, din rata la bancă, care urcă atunci când urcă și dobânda statului. Așa că nu, ratingul nu e o poveste de la Bursă. E o poveste despre buzunarul tău. Tocmai de aceea merită să știi cine sunt cei care dau notele și cât te poți baza pe ei. Pentru că una e să spui că nota lor contează, și alta e să o iei drept judecată coborâtă din cer.

O agenție de rating e o firmă care se uită la cineva care vrea să se împrumute, fie el companie, bancă sau țară, și spune cât de mare e riscul să nu dea banii înapoi. Nota cea mai bună e AAA. Pe măsură ce coboară, crește riscul. Sub o anumită treaptă ajungi la junk, iar multe fonduri de pensii și bănci nu mai pot, după propriile reguli, să-ți cumpere hârtiile.

Până aici, nimic rău. Pe o piață liberă, cine evaluează riscul face o treabă folositoare. Dacă evaluează prost, pierde clienții și dispare, iar locul lui îl ia altul mai priceput. Problema e că piața asta nu e liberă. În America, de unde vin cele trei mari agenții, statul a dat câtorva firme ștampila de evaluatori recunoscuți și a ridicat reguli peste care alții trec foarte greu. Așa s-a ajuns la un club închis de trei jucători care împart aproape toată piața lumii. Mai mult, nota e plătită, de cele mai multe ori, chiar de cel care scoate pe piață hârtiile evaluate. E ca și cum elevul și-ar plăti singur profesorul care îi dă nota, iar profesorul ar ști că dacă e prea sever, elevul se duce la colegul de catedră.

Când un asemenea club se uită la tine, nu se uită cu ochii unui om liber. Se uită cu ochii regulilor după care trăiește, ai autorității care îl ține în viață și ai sistemului de bani în care toată lumea s-a obișnuit să trăiască pe credit. Un sistem care pleacă de la ideea că e normal ca banii să fie creați din nimic și ca dobânda să fie potrivită de sus, după nevoile guvernelor. Pentru agenție, asta nu e o problemă. E vremea de afară. Nu se discută.

Ca să vezi ce iese de aici, uită-te la examenul pe care agențiile l-au picat cel mai rău.

Pe vremuri, dacă voiai o casă, te duceai la banca din orașul tău, luai creditul și plăteai rata tot acolo. Banca avea tot interesul să verifice cine ești, pentru că dacă nu plăteai, pierdea ea. În America ultimelor decenii lucrurile s-au schimbat. Banca îți dădea creditul și apoi îl vindea mai departe unor firme uriașe, pe jumătate ale statului, înființate tocmai ca să cumpere astfel de credite. Banca primea banii înapoi pe loc și putea să dea alt credit, apoi altul. Iar firmele acelea strângeau mii de credite în pachete și le vindeau investitorilor din toată lumea.

De ce aveau investitorii încredere? Pentru că toată lumea știa că, dacă firmele acestea dau de greu, le salvează statul. Nu scria nicăieri negru pe alb, dar o știa oricine. Și au avut dreptate: în 2008 statul le-a luat sub aripă și a pus pierderile în spinarea contribuabilului. Cu garanția asta în spate, cele două firme ajunseseră să aibă mâna în cam jumătate din creditele pentru case din țară și în aproape trei sferturi din cele noi. Vezi deja prima strâmbătate: o hârtie garantată de stat nu mai spune nimic despre cât de sănătos e creditul din spatele ei. Spune doar că statul va plăti dacă iese prost. Adică tu.

Peste asta s-a pus politica. Ani de zile, toate instituțiile statului care aveau treabă cu locuințele au împins băncile să coboare ștacheta: avans mai mic, venituri verificate mai lejer, istoricul de plată tot mai puțin important, toate în numele visului ca fiecare familie să aibă casa ei. Băncile care nu se conformau riscau procese și amenzi. Un oficial de rang înalt a recunoscut senin, după ce a obligat o bancă să dea credite de peste două miliarde de dolari unor oameni care altfel n-ar fi primit, că se aștepta ca mulți să nu plătească. Președintele însuși a cerut să se renunțe la avans pentru o sută cincizeci de mii de cumpărători de case. Un student cu un venit mic, cu soția fără serviciu, a primit credit de casă și s-a întrebat mai târziu, cinstit, cum naiba a putut să se califice. „Semnează aici, semnează aici, nu citi ce scrie mărunt”, așa povestea el atmosfera.

Cu bani ieftini și fără avans, piața s-a umplut și de oameni care cumpărau case nu ca să locuiască în ele, ci ca să le revândă peste câteva luni, mai scump. Cam una din patru case cumpărate în anii aceia era un asemenea pariu. Când prețurile au scăzut doar puțin, cu ceva peste 1% în șase luni, numărul caselor luate înapoi de bănci a sărit cu peste 40%. Cine nu pusese niciun ban jos a lăsat pur și simplu cheile și a plecat.

Iar când banca vinde creditul mai departe, nu mai pierde ea dacă omul nu plătește. Pierde cel care a cumpărat pachetul. Și cine îi spunea cumpărătorului cât de sigur e pachetul? Agențiile de rating. Au dat multor astfel de pachete nota maximă, AAA. Fonduri de pensii, bănci, oameni prudenți care voiau doar să-și pună banii la adăpost au cumpărat fără grijă. Credeau că au cumpărat siguranță. Aveau în mână o bombă cu ceas. Când a explodat, a tras după ea economia întregii lumi, și pe a noastră.

Cum au putut să greșească atât de rău niște firme plătite gras tocmai ca să nu greșească? Sunt trei motive, și fiecare îți spune ceva despre sistemul în care trăiești.

Primul: cifrele arătau bine pentru că erau umflate. Banca centrală americană ținuse dobânda la 1% un an întreg și umpluse piața cu bani ieftini. Cu bani ieftini, casele se scumpeau, iar cât timp casele se scumpeau, oricine putea să-și vândă casa și să-și achite creditul. Agenția vedea credite plătite și dădea notă bună. Era ca un doctor care îți ia temperatura după ce ai înghițit o pastilă de febră și te declară sănătos.

Al doilea: frica. Toată clasa politică de acolo voia credite date mai ușor. Iar agențiile depindeau de autoritatea care le supraveghea și le ținea dreptul de a lucra. Când cel care îți ține licența în sertar vrea un anumit rezultat, nu tu ești cel care strică petrecerea.

Al treilea motiv e cel mai grăitor. Un club de trei, ferit de concurență, cu profiturile asigurate, n-are niciun motiv să facă valuri. Dacă ar fi ieșit una dintre ele să spună că pachetele astea sunt putrede, ar fi supărat statul, băncile care o plăteau și pe toți politicienii care se lăudau cu visul casei pentru fiecare. Pentru ce? Ca să-și pună în pericol un câștig pe care nu i-l putea lua nimeni?

Să fiu corect cu ambele tabere, pentru că nu vreau să arunc totul pe stat și să scot firmele basma curată. Agențiile își merită toată rușinea. Erau firme private, plătite bine, și nu și-au făcut treaba. Dar mai e ceva ce nu prea auzi la televizor: când banca centrală se joacă cu dobânda, strică toate semnalele din economie, și atunci nimeni nu mai vede limpede. Nici bancherul, nici omul de afaceri, nici agenția. Și cei lacomi, și cei orbi au lucrat cu aceleași cifre false.

Ca să pricepi de ce, trebuie să înțelegi ce e dobânda. Dobânda e un preț. Prețul timpului, dacă vrei. Când oamenii pun mulți bani deoparte, sunt mulți bani de împrumutat, iar dobânda scade, cum scade prețul roșiilor vara, când sunt multe. Dobânda mică le spune atunci celor care fac afaceri un lucru adevărat: oamenii vor să cheltuiască mai târziu, nu acum, deci e momentul bun să pornești lucruri care durează, o fabrică, un depozit, un utilaj care va produce peste ani. Iar banii puși deoparte de oameni sunt exact resursele care țin proiectele astea în viață până se termină.

Acum imaginează-ți că banca centrală coboară dobânda cu forța, punând bani noi în circulație, fără ca oamenii să fi pus nimic în plus deoparte. Semnalul arată la fel, dar e mincinos. Afaceriștii pornesc proiecte lungi ca și cum ar exista economii care nu există. În același timp, cu dobânda mică, oamenii simpli pun și mai puțin deoparte și cheltuie mai mult. Economia e trasă în două părți deodată. Nu poate ține.

Gândește-te la un meșter care își face casă și crede că are în curte cu o cincime mai multe cărămizi decât are de fapt. N-o să ridice casa pe care ar fi ridicat-o dacă știa adevărul. O face mai mare, cu încă o cameră, cu etaj. Și cu cât află mai târziu că nu-i ajung cărămizile, cu atât mai mult are de dărâmat. Dobânda e cea care îi spune unei economii câte cărămizi are. Când banca centrală o coboară cu forța, toată lumea construiește pe cărămizi care nu există. Vine apoi agenția, numără ce scrie în registrul meșterului și dă notă bună. Numai că registrul fusese scris greșit de altcineva.

Sau gândește-te la un restaurant dintr-un oraș mic în care vine circul pentru trei săptămâni. Restaurantul e plin în fiecare seară. Patronul, entuziasmat, ia un credit și mai face o sală. Apoi circul pleacă. Sala nouă rămâne goală, creditul rămâne de plătit. Banii ieftini ai băncii centrale sunt circul care vine în oraș. Toată lumea face săli noi. Agenția de rating trece pe acolo în a doua săptămână, vede restaurantul plin și dă notă bună.

Partea cea mai greu de înghițit e asta: paguba nu se face în criză. Se face în anii de bine, când se pun cărămizile strâmb și se fac sălile pe care nu le va umple nimeni. Criza e doar momentul în care afli. E dureroasă, nu zic, dar e curățenie: ce s-a construit greșit se oprește, iar oamenii și banii pleacă spre ce are rost.

Cei care conduceau băncile centrale jurau, chiar înainte de prăbușire, că nu e nicio bulă, că prețurile caselor nu pot scădea în toată țara deodată și că problemele cu creditele proaste nu se vor întinde la restul economiei. S-au întins. Puținii care au avertizat au fost luați peste picior la televizor, iar înregistrările cu râsetele acelea se găsesc și azi. Așa că nu e de mirare că agențiile n-au văzut criza. Purtau ochelarii pe care li-i puseseră chiar cei care o pregăteau.

Și ce s-a făcut când a venit curățenia? Tot ce se putea ca s-o oprească. Bănci, asigurători, fabrici de mașini au primit sute de miliarde, apoi mii de miliarde, din bani publici sau din bani tipăriți. Oamenilor li s-a spus că, dacă nu se aprobă salvarea pe loc, se îngheață creditul, firmele nu mai pot plăti salariile, se prăbușesc pensiile. Legea de salvare avea peste patru sute de pagini și n-a avut nimeni timp s-o citească. Parlamentarii primiseră mii de mesaje de la oamenii care îi votaseră, aproape toate împotrivă. Au votat-o oricum. În aceeași perioadă, chiar datele băncii centrale arătau că oamenii obișnuiți și firmele obișnuite primeau credite aproape ca înainte. Greul îl aveau marile bănci care se jucaseră cu focul.

Li s-a spus că sunt prea mari ca să cadă. În realitate erau prea mari ca să fie ținute în viață. O firmă care pierde bani an de an înghite oameni, clădiri și capital care ar putea lucra altundeva, la cineva care chiar produce ce vor oamenii. Când o bancă uriașă a fost totuși lăsată să dea faliment în toamna lui 2008, Pământul nu s-a oprit din învârtit. Ce era bun în ea a fost cumpărat de alții, ce era putred a dispărut. Asta face falimentul: mută lucrurile din mâini nepricepute în mâini mai pricepute.

Și mai e ceva, mai rău decât banii pierduți. După ce ai salvat o dată o bancă mare, nu mai poți spune credibil că n-o s-o mai salvezi. Iar bancherul care știe că profitul e al lui și pierderea e a ta o să riște de fiecare dată mai mult. Între timp, omul care și-a luat o casă mai mică decât își permitea și și-a plătit rata la zi n-a primit nimic. Ba chiar a plătit, din taxe, pentru vecinul care a luat casa cea mare și și-a cumpărat mașină de lux din refinanțare. Așa se strică un popor. Nu doar prin sărăcie, ci prin lecția că prudența e pentru fraieri.

Avem și un experiment făcut pe o țară întreagă. Japonia a avut în anii '80 un boom clădit pe credit ieftin. Când s-a spart, bursa a pierdut mai mult de jumătate din valoare în trei ani, iar prețurile terenurilor și caselor au scăzut cu 80% în anii care au urmat. Statul japonez a făcut tot ce ni se recomandă și nouă azi la televizor: dobândă zero, bani noi puși în bănci, zece pachete de stimulare economică în zece ani, autostrăzi și poduri spre nicăieri, credite pentru firme care oricum erau falimentare. Au turnat atâta beton încât un muncitor din zece lucra în construcții. Rezultatul: o economie care a bătut pasul pe loc mai bine de un deceniu și o datorie de stat de peste două ori cât tot ce produce țara într-un an.

Și avem contraexemplul, pe care aproape nimeni nu-l predă la școală. În America, în 1920, a venit o criză mai dură la început decât cea din 1929: producția a scăzut cu o cincime într-un singur an. Statul n-a salvat pe nimeni, n-a pornit lucrări publice, n-a pompat bani, ci și-a ținut cheltuielile mici și a lăsat prețurile și salariile să se așeze. În vara lui 1921 economia o luase din nou în sus, iar în câțiva ani se băteau recorduri de producție. Nouă ani mai târziu, la criza următoare, statul a făcut pe dos: a ținut prețurile și salariile sus cu forța, a cheltuit, a salvat, a reglementat. Criza aceea a ținut mai bine de un deceniu și a rămas în istorie drept Marea Depresiune.

Acum poate înțelegi de ce spun că nota unei agenții nu e o judecată din cer. Agențiile trăiesc într-un sistem care consideră normal tot ce am povestit mai sus: banii creați din nimic, dobânda potrivită de sus, salvarea celor mari, cheltuiala ca motor al economiei. Nu ele l-au inventat și nu ele hotărăsc ce face banca centrală. Dar își croiesc metodele înăuntrul lui și îl iau drept neutru. De aceea n-au văzut 2008: pentru ele, tiparnița nu era un risc, era decorul. Și de aceea, atunci când o agenție spune că o țară e junk, o parte din ce spune de fapt e că țara aceea nu se descurcă în jocul ăsta, un joc în care câștigă cine are destule rezerve ca să țină piept efectelor atunci când dobânzile sunt mutate de colo colo. Nu e doar o notă la cât valorezi. E și o notă la cât de bine joci un joc strâmb.

Hai acasă. Ce au lăudat agențiile la România în ultimul an? Că scade deficitul. Bun. Și din ce scade? Una dintre ele a spus-o pe față: în principal din TVA mai mare și din înghețarea salariilor și pensiilor la stat. Adică statul a luat mai mult de la tine ca să-și poată plăti mai departe datoriile, iar agenția a zis: foarte bine. Ea vede un deficit care scade. Nu vede croitoreasa din Iași care și-a închis atelierul pentru că TVA-ul i-a mâncat tot câștigul. Nu vede tânărul care a plecat în Germania pentru că aici nu mai avea ce construi. Nu vede pensionarul care cumpără pâinea cu tot mai puțin. Astea nu intră în tabelul lor.

Și mai e un lucru pe care tabelul nu-l poate prinde. O agenție nu are ochi pentru oamenii pricepuți ai unei țări, pentru pământul bun, pentru meseriașii care ar porni o afacere mâine dacă nu i-ar sufoca hârtiile, taxele și controalele. Nu vede ce ar putea produce o țară dacă i-ai lua poverile de pe umeri. Asta nu e treaba agenției. E treaba politicianului. Numai că avem politicieni care cred că bogăția vine din tipărit, din împrumutat și din cheltuit, nu din muncă și din economisire.

Ani de zile ni s-a spus la noi că „consumul trage economia”. Mărim salariile la stat și pensiile pe datorie, oamenii cheltuie, magazinele vând, crește economia, toată lumea e mulțumită, inclusiv tabelele. Numai că nicio țară nu s-a îmbogățit consumând. A consuma înseamnă a folosi ceva până se termină. Ca să ai ce consuma, trebuie mai întâi să produci. Gândește-te la un plugar și la un om care doar stă la masa altuia. Amândoi mănâncă la fel de multă pâine într-un an. Dar plugarul lasă în urmă un câmp semănat, care dă mai mult decât a mâncat el. Celălalt lasă în urmă o farfurie goală. O economie umflată prin consum pe datorie seamănă cu al doilea: mănâncă azi sămânța de mâine.

Iar când consumul acesta se plătește cu bani noi, vine nota de plată pe care n-o trece nimeni pe bon. Banii noi nu ajung la toată lumea deodată. Ajung întâi la stat, la băncile mari, la firmele cu contracte grase. Ei cumpără la prețurile vechi. Până ajung banii la tine, prin salariu sau prin pensie, prețurile au urcat deja. Ai plătit diferența fără să te întrebe nimeni. Bunicii noștri puteau pune deoparte câțiva galbeni pentru bătrânețe, iar galbenii aceia își țineau valoarea. Azi, cine ține bani albi pentru zile negre e pedepsit an de an. Așa se învață un popor să nu mai pună nimic deoparte. Iar un popor care nu mai pune nimic deoparte n-are din ce să-și împrumute singur, și ajunge să atârne de nota dată de alții.

Pentru că adevărul e simplu, ca la țară. Un brutar coace zece pâini, mănâncă două și pune opt deoparte. Pe cele opt le poate împrumuta unui cizmar, care trăiește din ele cât face pantofii. Peste o săptămână, cizmarul îi dă brutarului o pereche de pantofi. Ambii au câștigat. Acum să zicem că mai vine un cizmar. Dacă brutarul coace optsprezece pâini și pune deoparte șaisprezece, îi poate ajuta pe amândoi. Dacă însă coace tot zece, iar banca tipărește pur și simplu bani pentru al doilea cizmar, cei doi se duc cu banii la brutărie și descoperă că pâinea s-a scumpit. Pentru că pâini tot opt sunt. Banca poate tipări hârtii câte vrea, pâini nu poate coace. Nu poți împrumuta ce n-a pus nimeni deoparte.

O țară care vrea să se împrumute mai ieftin nu are nevoie de o notă mai frumoasă de la New York. Are nevoie de mai multe pâini. Iar investitorul care cumpără titluri românești vrea, în fond, să știe un singur lucru: că peste zece ani țara asta va produce destul ca să-l plătească. Nu i-o garantează nicio notă. I-o garantează o economie în care omul are motiv să muncească, să pună deoparte și să investească aici, nu peste graniță.

De aici vine singura rețetă cinstită. Nu taxe noi ca să liniștim agenția, ci tăieri reale din cheltuiala statului, începând cu cea care nu produce nimic. Nu salvarea firmelor de stat care pierd bani de ani de zile, ci vânzarea sau închiderea lor, ca ce e bun în ele să ajungă la cine știe să muncească. Nu mai multe reglementări, ci mai puține, pentru că regula care pe o firmă mare o costă mărunțiș îl costă pe un începător tot profitul pe un an, și de aceea marii jucători aplaudă aproape orice regulă nouă. Nu salvări pentru cei care au riscat cu banii altora, ci lecția limpede că pierderea e a celui care a greșit. Nu deficite acoperite cu bani noi, ci un stat care cheltuie cât are. Reguli puține, simple și care nu se schimbă de la o lună la alta, ca omul să știe pe ce pune banul. O problemă făcută din prea multă cheltuială și prea multă datorie nu se vindecă prin și mai multă cheltuială și și mai multă datorie, cum nu se vindecă un bețiv cu încă un pahar. Supapele de respiro se deschid înăuntru, nu se cerșesc afară.

Mai e ceva, și pentru mine e poate cel mai important. Măsura strâmbă nu e doar o problemă tehnică. Scriptura spune că cântarul înșelător e urâciune înaintea Domnului, iar greutatea dreaptă Îi este plăcută. Bunicii noștri știau asta fără să fi citit vreo carte de economie: negustorul care umblă la cântar fură, oricât de frumos ar zâmbi. Pe vremuri, domnitorii care amestecau metal ieftin în monede erau socotiți de oamenii credincioși hoți cu coroană. Azi nu mai e nevoie de metal ieftin, ajunge o tastă apăsată într-un birou. Un sistem întreg clădit pe bani făcuți din nimic și pe dobânzi trase de sfori e un cântar înșelător. Iar notele date pe un asemenea cântar ies tot strâmbe, oricât de onești ar fi oamenii care le scriu.

Data viitoare când auzi la știri că agenția cutare a hotărât soarta țării, adu-ți aminte cine a dat nota maximă pachetelor care au îngropat economia lumii în 2008. Adu-ți aminte de restaurantul cu sala goală după plecarea circului și de meșterul care a numărat cărămizi pe care nu le avea. Lumina pe care o așteptăm de la ei nu vine de acolo. Vine din ce produce o țară atunci când e lăsată în pace.