Acum 2.600 de ani, un profet stătea în captivitate babiloniană și scria cuvinte pe care Dumnezeu i le dictase despre un popor care își jertfea copiii. Dacă cineva i-ar fi spus atunci că textul lui va fi de o actualitate tulburătoare în secolul XXI, probabil că nici el nu ar fi înțeles cum. Dar Dumnezeu nu a vorbit prin Ezechiel despre o epocă. A vorbit despre un mecanism. Și mecanismele nu expiră.


Problema cu profeții este că îi citim ca pe niște istorici. Deschidem cartea, vedem că vorbesc despre Israel, despre Babilon, despre Moloh, și o închidem cu impresia că am citit ceva vechi. Dar profeția nu e cronică. E radiografie. Iar radiografia unui suflet bolnav în secolul al VI-lea î.Hr. arată la fel ca radiografia unui suflet bolnav în 2024.


Ezechiel scrie în capitolul 16, versetul 20, ceva care ar trebui să oprească orice om în loc: "Ai luat pe fiii tăi și pe fiicele tale pe care Mi i-ai născut și i-ai jertfit lor." Nu "pe care i-ai născut tu." Pe care I i-ai născut Lui. Distincția asta nu e stilistică. E o revendicare de proprietate. Dumnezeu spune direct că viața care trece prin tine nu îți aparține ție. Tu ești vasul. El este creatorul. Copilul nu e produsul tău. E darul Lui, care a trecut prin tine.


Dacă pornești de la premisa că un copil îți aparține, atunci decizia de a-l elimina pare logică în anumite contexte. E corpul tău, e viața ta, e alegerea ta. Dar dacă pornești de la premisa lui Ezechiel, că viața aceea Îi aparține lui Dumnezeu și a trecut prin tine ca printr-un vas, atunci eliminarea ei nu mai e o decizie personală. E un furt. Un furt din proprietatea altuia, săvârșit de cineva care a confundat posesia temporară cu dreptul de proprietate.


Israelul nu jertfea copii din plăcere. Asta e important de înțeles ca să prinzi mecanismul. Moloh era zeul căruia i se aduceau jertfe de copii în schimbul protecției, al prosperității, al liniștii. Copilul era moneda de schimb, nu scopul. Omul nu venea la altar ca să vadă copilul arzând. Venea pentru ceea ce primea în schimb. Copilul era prețul. Idolul era mijlocul. Ceea ce voia omul era scopul.

Asta schimbă complet felul în care trebuie să citim practica aceea. Nu era o barbarie fără sens. Era o tranzacție cu sens perfect în logica ei interioară: dai ceea ce ai mai de preț ca să primești ceea ce îți dorești cel mai mult. Cu cât prețul e mai mare, cu atât tranzacția e mai serioasă, cu atât idolul e mai obligat să livreze.


Azi nu există altare cu foc. Nimeni nu duce copilul la un templu. Dar mecanismul e identic în fiecare detaliu. Nimeni nu merge la avort de dragul avortului. Merge pentru ceva. Merge pentru carieră, pentru că un copil acum ar însemna să renunți la promovarea pentru care ai muncit doi ani. Merge pentru relație, pentru că partenerul nu vrea și dacă nu faci asta îl pierzi. Merge pentru confort, pentru că ai calculat că nu îți permiți financiar, că nu e momentul, că nu ești pregătit. Idolul s-a schimbat — cariera, relația, confortul, planul de viață. Copilul rămâne prețul. Logica jertfei e identică.


Ezechiel spune mai departe ceva pe care puțini îl aud, pentru că suntem obișnuiți să căutăm pedepse externe, fulgere, calamități. Spune că te vei uni cu idolii tăi. Nu că vei fi pedepsit de ei. Că te vei uni cu ei. Asta e o observație despre mecanismul transformării interioare, nu despre o sentință venită din cer.


Sfinții Părinți au vorbit despre asta în feluri diferite, dar toți au ajuns la aceeași concluzie: devii ceea ce adorezi. Repetând un act, interiorizezi logica acelui act. Cine pune comoditatea mai presus de viață nu rămâne neutru față de viață. Devine, în timp, o ființă care nu mai poate să prețuiască viața la nivelul la care o prețuia înainte. Nu ca blestem care vine din exterior. Ca consecință care vine din interior, din repetarea unei logici până când logica aceea devine parte din tine.

Asta e unirea cu idolul. Nu e o relație romantică cu un zeu. E o asimilare progresivă a valorilor idolului tău, până când nu mai poți distinge între valorile lui și valorile tale.


Biserica Ortodoxă nu a avut niciodată ambiguitate pe acest subiect. Canonul 91 al Sinodului Quinisext din 692 tratează avortul explicit ca pe o ucidere și stabilește pentru cei care îl practică același canon de pocăință ca pentru ucidere. Nu o mustrare simbolică. Același canon. Sfântul Vasile cel Mare scrisese deja înainte, în epistolele sale canonice, că "cea care a ucis pruncul cu bună știință poartă vina uciderii." Didahia, unul dintre cele mai vechi texte creștine, din secolul I sau al II-lea, spune fără niciun echivoc: "Să nu ucizi pruncul prin avort și să nu omori pruncul odată născut."


Nu e o poziție recentă, adaptată politic. E o constantă de 2.000 de ani care pleacă din aceeași premisă pe care o formulase Ezechiel cu 600 de ani înainte de Hristos: viața nu îți aparține ție. Tu ești vasul. Creatorul este Dumnezeu.

Avertismentul lui Ezechiel a rămas în Scriptură nu ca să documenteze o practică arhaică a unui popor dispărut. A rămas acolo pentru că Dumnezeu știa că mecanismul pe care îl descria va reapărea în alte forme, cu alți idoli, pe alte altare. A rămas acolo ca să avem un instrument de diagnostic, nu de muzeografie.


Când citești capitolul 16 din Ezechiel și simți că vorbește despre altceva decât despre lumea în care trăiești, citește-l din nou. Schimbă în minte cuvântul Moloh cu orice îți este cel mai greu să renunți. Schimbă altarul cu orice situație în care viața unui copil a fost pusă în balanță cu altceva. Și verifică dacă mecanismul e același.


Dumnezeu nu a vorbit prin Ezechiel ca să sperie pe cineva. A vorbit ca să dea oamenilor posibilitatea să vadă ce fac înainte să o facă. Posibilitatea de a numi corect un act înainte de a-l săvârși. Posibilitatea de a înțelege că ceea ce pare o decizie practică, rațională, contextuală, e de fapt o jertfă adusă unui idol pe un altar care nu are foc, dar are același mecanism și aceleași consecințe spirituale.

Iar avertismentul acesta rămâne valabil atâta timp cât există oameni care confundă vasul cu proprietarul.