Garda de Fier nu e drumul înapoi spre Bizanț

Tot mai des văd sub postări ortodoxe poza lui Codreanu pusă lângă icoane, ca și cum ar fi vorba de un sfânt. Băieți tineri, care merg la biserică, țin post și citesc din Sfinții Părinți, ajung să creadă că, dacă lumea de azi e bolnavă de progresism, leacul e Garda de Fier. Logica pare simplă: ideologia dominantă de azi, care își zice liberală fără să mai aibă ceva din libertate, a stricat familia, a scos credința din viața publică și a făcut din om un simplu consumator, deci opusul ei trebuie să fie bun.

Înțeleg de unde vine furia asta și o împărtășesc în bună parte. Lumea în care cresc copiii noștri chiar își bate joc de familie, de rușine și de credință. Statul de azi îți ia o bună parte din muncă și apoi îți mai spune și ce să gândești. Oamenii aceștia simt că s-a pierdut o rânduială și o caută. Problema e unde o caută.

Pentru că opusul unei boli nu e întotdeauna sănătatea. Uneori e altă boală. Mișcarea Legionară nu a fost o întoarcere la ordinea veche. A fost o revoluție, făcută cu aceleași unelte ca toate revoluțiile secolului trecut, doar că purta cruce pe piept.

Ca să vezi diferența, trebuie să știi cum arăta ordinea veche. Pentru noi, ortodocșii, reperul nu e o ideologie modernă, ci Bizanțul. Acolo exista ideea de rânduială: ce e pe pământ trebuie să oglindească ce e în cer, iar schimbarea făcută doar de dragul schimbării era socotită păcat. Exista apoi simfonia. O lege bizantină din anul 535 spunea că preoția și împărăția sunt două daruri ale lui Dumnezeu, fiecare cu treaba ei, și că trebuie să lucreze împreună fără ca una s-o înghită pe cealaltă. Împăratul era judecat după milă și după grija pentru cei slabi. Iar Biserica era una pentru toate neamurile. Bizantinii erau mândri de cultura lor, dar oricine putea deveni roman dacă primea credința și felul lor de viață.

Acum pune lângă asta ce a făcut Legiunea.

Codreanu a întemeiat-o în iunie 1927. De la început, scopul declarat nu a fost păstrarea unei ordini, ci facerea unui om nou. Expresia aceasta, omul nou, e cheia. O găsești la comuniști, o găsești la fasciștii italieni, o găsești la naziști. Toate mișcările acelor ani credeau că omul, așa cum l-a lăsat Dumnezeu și cum l-a crescut familia lui, nu e bun și trebuie refăcut de o organizație, în tabere, în cuiburi, prin disciplină și jurământ. Biserica are de două mii de ani un singur om nou: cel care se naște din botez și se curăță prin pocăință. Nu are nevoie de șef de cuib pentru asta.

Apoi vine moartea. Într-un manual pentru conducătorii de cuiburi, publicat în 1933, Codreanu scria că legionarul iubește moartea și că sângele lui va fi cimentul României legionare. Imnul tineretului legionar lăuda moartea legionară. Vorbele acestea n-au rămas pe hârtie. Pe 29 decembrie 1933, trei legionari l-au împușcat pe premierul I. G. Duca pe peronul gării din Sinaia, pentru că guvernul lui dizolvase Garda. În iulie 1936, zece legionari au intrat într-un salon de spital din București și l-au ciuruit pe Mihai Stelescu, un fost camarad care tocmai fusese operat și care îndrăznise să-l critice pe Căpitan. În septembrie 1939 l-au omorât în plină stradă pe premierul Armand Călinescu, apoi au năvălit la radio și au anunțat crima la microfon.

Când au ajuns la putere, în toamna lui 1940, lucrurile s-au înrăutățit. În noaptea de 26 spre 27 noiembrie, la închisoarea Jilava, echipe legionare au ucis 64 de deținuți politici fără nicio judecată. În zilele următoare l-au luat de acasă pe Nicolae Iorga, un istoric bătrân, și l-au împușcat lângă o pădure din Prahova. Pe economistul Virgil Madgearu l-au ridicat și l-au ucis la fel. În ianuarie 1941, în cele trei zile ale rebeliunii, s-au întors împotriva evreilor din București: peste o sută douăzeci de oameni au fost omorâți, case de rugăciune au fost jefuite, iar după aceea armata a găsit camioane întregi încărcate cu lucruri furate.

Nimic din toate acestea nu seamănă cu Bizanțul. Seamănă cu revoluțiile de la Petrograd și de la Roma.

Cineva o să-mi spună că legionarii erau credincioși, mergeau la biserică, făceau acatiste și purtau icoana Arhanghelului. Mulți chiar așa erau și nu le judec sufletele. Dar trebuie să ne uităm la ce au pus în centrul credinței lor. Codreanu scria că țelul cel mai înalt spre care se poate înălța un neam este învierea din morți. Sună frumos până te întrebi cine învie, după credința noastră. Nu neamul ca bloc, ci fiecare om, cu numele lui și cu faptele lui. Scriptura spune că toate neamurile se vor aduna înaintea lui Hristos, dar spune și că El îi va despărți unul câte unul, cum desparte păstorul oile de capre. La Judecată nu stau popoare. Stau oameni.

Când pui neamul în locul pe care Biserica îl dă lui Hristos și persoanei, ai făcut exact ce a condamnat sinodul de la Constantinopol în 1872 sub numele de etnofiletism: amestecarea Bisericii cu soarta unei singure națiuni. Bizanțul n-ar fi înțeles o credință care e întâi românească sau grecească și abia apoi creștină. Neamul e un dar bun și îl iubesc. Dar un dar bun pus pe altar în locul lui Dumnezeu devine idol, iar idolii cer jertfe. Legiunea le-a cerut și le-a primit.

Mai e o latură despre care se vorbește rar. Legiunea nu voia o piață liberă, ci o piață curățată după neam. Își deschidea propriile prăvălii și restaurante ca să crească o clasă nouă de negustori creștini care să ia locul celor evrei. Până aici e treaba fiecăruia de la cine cumpără. Dar când au ajuns la guvernare, liderii comunității evreiești se plângeau de arestări, confiscări și bătăi în peste treizeci de localități. Asta nu mai e comerț, e jaf cu ștampilă. Un negustor cinstit câștigă clientul cu marfă mai bună și preț mai mic, nu cu pistolul la ușa vecinului. Fascismul italian spunea deschis că secolul douăzeci va fi secolul statului și al colectivului. Pentru mine, ca ortodox care crede că omul răspunde în fața lui Dumnezeu și nu în fața ministerului, asta e aceeași rătăcire ca socialismul, doar îmbrăcată în altă cămașă.

Ca să fiu drept până la capăt, statul care s-a luptat cu legionarii n-a fost mai creștin decât ei. Regele Carol al II-lea și-a făcut dictatură în 1938. În noaptea de 29 spre 30 noiembrie a acelui an, Codreanu și alți treisprezece legionari au fost sugrumați în dube și împușcați într-o pădure de la Tâncăbești, iar presa a anunțat că încercaseră să fugă. După uciderea lui Călinescu, regimul a executat câte trei legionari în fiecare județ și i-a lăsat la vedere, ca pildă pentru ceilalți. Asta e lecția pe care puțini o văd: și Garda, și dictatura regală credeau că omul e materie primă pentru un proiect. S-au ucis între ei pentru același scaun, iar oamenii obișnuiți au plătit, cum plătesc mereu când statul începe să se creadă dumnezeu.

Unii îmi vor aminti de cei care au murit mai târziu în temnițele comuniste. Mulți tineri care trecuseră prin Frățiile de Cruce au ajuns la Aiud, la Pitești, la Târgu Ocna. Pe unii dintre ei credincioșii îi pomenesc azi cu evlavie, iar pe Valeriu Gafencu mulți îl numesc Sfântul închisorilor. Dar uitați-vă pentru ce sunt pomeniți. Nu pentru peronul din Sinaia și nu pentru Jilava. Sunt pomeniți pentru că au iertat și pentru că au slujit pe oricine era lângă ei, fără să întrebe de ce neam sau de ce credință este. Sfințenia lor n-a crescut din doctrina Legiunii, ci din Evanghelie, acolo unde nu mai rămăsese nimic din politică.

Ortodoxia nu are nevoie de o revoluție de dreapta ca să răspundă uneia de stânga. Are nevoie de oameni care se întorc la rânduiala pe care au părăsit-o: familia, parohia, munca cinstită, mila față de cel slab, un stat care să nu se creadă biserică și o biserică ce nu se face partid. Bizanțul a ținut peste o mie de ani pentru că știa că și împăratul va sta la Judecată ca orice om. Statul legionar a ținut abia patru luni, pentru că a crezut că poate face oameni noi cu revolverul.