Am citit ieri un articol în Cotidianul.


Titlul e dramatic: pensia românilor e o bombă cu ceas care se apropie. Adrian Negrescu avertizează că în 7-10 ani sistemul ar putea să nu mai facă față. Are dreptate că e o bombă. Dar ca la orice bombă, întrebarea adevărată nu e când explodează, ci cine a aprins fitilul.


Să încep cu câteva corecturi tehnice, pentru că datele din articol nu sunt chiar la zi. Se scrie că indicele de îmbătrânire demografică a ajuns la 124,9 persoane vârstnice la 100 de tineri. Problema e că INS a publicat în primăvara anului 2026 că la 1 ianuarie indicele era deja la 136,6, față de 131,7 cu un an înainte. Cu alte cuvinte, situația e mai gravă decât prezintă articolul, nu mai ușoară. La fel și vârsta medie a populației: articolul scrie 42,4 ani, INS spune 43,2. Mică diferență, poate, în ochii unui cititor grăbit. Dar fiecare an de diferență înseamnă sute de mii de oameni în plus în zona vârstelor care consumă din sistem și mai puțini care contribuie la el.


Acum, la ce are dreptate articolul. Sistemul de pensii public funcționează pe un principiu simplu și extrem de fragil: angajații de azi plătesc pensiile pensionarilor de azi, în speranța că generația de mâine va face la fel pentru ei. Rothbard numea asta fără ocolișuri: o schemă piramidală. Nu e asigurare, nu e economisire, nu e investiție. E o taxă forțată, deghizată în contribuție, cu promisiunea că statul îți va da ceva înapoi peste 30 sau 40 de ani. O promisiune pe care nu o garantează nimeni în mod legal și pe care orice guvern o poate modifica după cum îi convine. Rothbard scria că forțarea unui om să contribuie la un fond pe care nu îl controlează și din care nu poate ieși nu e diferită din punct de vedere moral de orice altă formă de jaf, indiferent cât de respectabil îi sună numele.


Mises explica în Acțiunea Umană că orice intervenție a statului în economie creează distorsiuni, și că aceste distorsiuni generează, la rândul lor, noi intervenții pentru a le corecta pe cele anterioare. Exact asta se întâmplă acum cu pensiile. S-a creat un sistem forțat, construit pe premisa unui bilanț demografic favorabil. Bilanțul s-a degradat. Acum statul propune soluții, vârstă de pensionare mai mare, mai mulți angajați aduși în sistem, mai puțină muncă la negru, care nu rezolvă nimic structural, ci doar amână momentul colapsului și îl fac mai dureros.


Dar ceea ce nu spune deloc articolul lui Negrescu, și nici el, nici jurnalista care l-a intervievat nu s-au atins de subiect, e cine a distrus bilanțul demografic. Cine a aprins fitilul.


Răspunsul e incomod, dar evident: feminismul ca ideologie a jucat un rol central în colapsul natalității din ultimele trei decenii. Nu singurul factor, dar unul dintre cei mai importanți. De-a lungul acestor decenii, în România ca și în toată Europa, s-a promovat fără nicio jenă o viziune despre viață în care femeia se realizează prin carieră și independență, nu prin familie și maternitate. Copiii au devenit o opțiune, un accesoriu de viață pe care îl poți amâna la infinit sau la care poți renunța fără consecințe sociale. Familia tradițională a fost prezentată sistematic ca o structură depășită, ca o formă de oprimare. Bărbatul a devenit, în narațiunea dominantă, fie un agresor potențial, fie o anexă opțională. Maternitatea a fost transformată dintr-o vocație naturală într-o povară de negociat cu angajatorul.

Rezultatul se vede în statistici, dar mai ales pe stradă. Mai puține cupluri stabile. Căsătorii amânate sau evitate complet. Divorțuri frecvente. Copii mai puțini. Și în spatele tuturor acestora, o populație care îmbătrânește vertiginos și un sistem de pensii care nu mai poate fi susținut de numărul celor care contribuie la el.


Sfântul Ioan Gură de Aur scria în omiliile sale despre căsătorie că familia e temelia cetății și că acolo unde familia se destramă, cetatea se destramă și ea. Nu e un aforism poetic. E o predicție demografică verificabilă azi cu date de la INS.


Și totuși nimeni din spațiul public nu spune asta. Toți se concentrează pe simptom, prea puțini contribuabili, prea mulți pensionari, fără să atingă cauzele reale. Pentru că a vorbi despre feminism ca factor de risc demografic e etichetat ca extremism sau misoginie. Între timp, indicele de îmbătrânire crește, natalitatea rămâne sub rata de înlocuire, și sistemul de pensii se susține din ce în ce mai greu.

La care se mai adaugă un factor pe care articolul îl ignoră complet: emigrarea. Între 3 și 5 milioane de români, în vârful vârstei active, au plecat din țară în ultimele trei decenii. Nu din cauza peisajului. Din cauza unui stat care îi taxează excesiv, le oferă servicii publice mizere și nu le garantează niciun viitor rezonabil. Acești oameni nu contribuie azi la pensia bunicilor lor rămași în România. Contribuie la pensia cetățenilor din Germania, Italia sau Spania.


Soluțiile pe care le propune Negrescu sunt în tipicul oricărui analist de sistem: mai mult stat, mai bine organizat. Ron Paul a spus, ani de zile, un lucru simplu și incomod: singura soluție reală e să lași oamenii să decidă singuri cu banii lor. Nu forța pe nimeni să contribuie la un fond de stat pe care nu îl controlează. Lasă piața privată să ofere instrumente reale de economisire, pensii private voluntare, fonduri de investiții, proprietate. Lucruri concrete pe care le poți lăsa copiilor tăi, nu promisiuni politice care se modifică prin lege de la un guvern la altul.


Și mai ales, lasă familia să funcționeze. Nu taxa muncitorul cu un sfert din salariu pentru a finanța o schemă piramidală pe care nu a ales-o. Lasă banii în familia în care s-ar putea naște copii, în care s-ar putea cumpăra o casă, în care viața ar putea fi trăită decent. Familia cu trei copii nu e un gest privat de sentimentalism. E o contribuție reală la singurul sistem demografic pe care orice sistem de pensii depinde vital.


Dacă în 7-10 ani sistemul de pensii va exploda, cum avertizează Negrescu, acea explozie va fi suma mai multor decizii proaste luate în ultimele decenii. Decizia de a construi un sistem forțat, dependent de natalitate. Decizia de a promova o ideologie care a distrus natalitatea. Decizia de a alunga milioane de contribuabili din țară. Și decizia, repetată la fiecare guvern, de a trata toate aceste probleme cu mai mult stat, în loc de mai puțin.

Statul nu e soluția. E problema. Și nu, nu a îndrăznit nimeni să spună asta în Cotidianul.