Un pensionar din Tătărași iese de la magazin și se mai uită o dată pe bon. Uleiul, zahărul și pâinea costă mai puțin decât luna trecută. După ani în care fiecare drum la magazin a fost o surpriză neplăcută, are pentru prima dată impresia că pensia îi ajunge mai departe. Seara deschide televizorul și un economist la costum îi explică faptul că ce i s-a părut lui o veste bună este de fapt un pericol. Fenomenul se numește deflație și, i se spune, trebuie oprit cu orice preț.
Zilele trecute am citit pe un site românesc de educație financiară un articol lung despre deflație. E scris corect și pe înțelesul oricui. Spune ce se spune peste tot. Când prețurile scad în toată economia, oamenii amână cumpărăturile, pentru că așteaptă să se ieftinească și mai mult. Firmele vând mai puțin, taie salarii și dau oameni afară. Oamenii cu mai puțini bani cumpără și mai puțin, iar prețurile coboară din nou. Așa se formează un cerc din care economia iese greu. Leacul propus este cel cunoscut: banca centrală scade dobânzile, tipărește bani, iar statul cheltuiește mai mult ca să pornească din nou motorul.
O parte din toate astea e adevărată și trebuie spusă cinstit. Să luăm un om din Iași, să-i zicem Mihai, care are de plătit la bancă o rată de 1.500 de lei pe lună. Dacă patronul îi taie salariul pentru că afacerea merge prost, rata rămâne tot 1.500 de lei. Din salariul mai mic, ea mușcă o bucată mai mare. Pentru cine are datorii, scăderea prețurilor poate să doară. Articolul are dreptate și când face diferența între prețuri care cresc mai încet și prețuri care chiar scad, pentru că lumea le amestecă des. Mai recunoaște un lucru pe care televizorul îl spune rar: o ieftinire venită din tehnologie mai bună nu face rău nimănui.
Problema apare tocmai aici. Toată discuția pornește de la ce se întâmplă cu prețurile și aproape niciodată nu se întreabă de ce se întâmplă. Prețul unei pâini ne spune câți lei dăm pe ea. Dar același preț ne spune și câtă pâine primim pe un leu. Când toate prețurile scad, înseamnă că leul cumpără mai mult. Întrebarea adevărată e de ce a început leul să valoreze mai mult. La întrebarea asta există patru răspunsuri, iar ele sunt foarte diferite între ele.
Primul răspuns e cel mai simplu. Se produce mai mult și mai ieftin. Un telefon de acum zece ani făcea mai puțin decât face azi unul ieftin, iar nimeni nu s-a plâns de asta. Fabricile au învățat să lucreze mai bine, iar o parte din câștig a ajuns în buzunarul cumpărătorului. Lucrul ăsta nu e o excepție a vremurilor noastre. Aproape tot secolul al XIX-lea, până la Primul Război Mondial, prețurile au scăzut încet în țările industrializate. Banii erau legați de aur, iar cantitatea de aur creștea mai încet decât cantitatea de mărfuri. În același secol s-au construit căile ferate și fabricile, iar oamenii obișnuiți au început să trăiască mai bine decât trăiseră bunicii lor. Prețurile care scădeau n-au oprit progresul. Ele au fost felul în care progresul a ajuns la toți, inclusiv la cei cărora nu le-a crescut nimeni salariul. Pensionarul din Tătărași primea o parte din roadele muncii altora fără să ceară voie de la nimeni.
Al doilea răspuns ține de oameni care vor să aibă mai mulți bani puși deoparte. Bunicii noștri țineau bani la ciorap. Nu erau zgârciți, ci prevăzători, pentru că știau că vin și ani răi. Când mulți oameni fac la fel, în magazine se cheltuie mai puțin și prețurile scad. Cei care se tem de deflație îl desenează aici pe avarul care stă pe sacul cu bani și sugrumă economia. Numai că nu s-a pierdut nimic. Banii există în continuare, doar că fiecare leu cumpără ceva mai mult. Iar banii din sertar nu stau degeaba. Îi dau omului liniștea că, dacă se strică acoperișul sau se îmbolnăvește copilul, are cu ce să plătească. E alegerea lui și sunt banii lui.
Al treilea răspuns e cel mai important și cel pe care articolele de felul ăsta îl ocolesc. Să luăm un constructor din Miroslava, să-i zicem Ionel. Într-un an în care creditele sunt ieftine, banca îi dă bani fără prea multe întrebări. Ionel se gândește că, dacă banii sunt atât de ușor de obținut, înseamnă că oamenii au economii și vor cumpăra apartamente. Începe trei blocuri deodată. Ca el gândesc și alți zece constructori. Prețul cimentului crește, meseriașii se scumpesc, iar la jumătatea drumului Ionel vede că nu are cu ce termina și nici cui vinde. Întrebarea e unde a greșit. Nu a greșit în ziua în care s-a oprit șantierul. A greșit în ziua în care a primit un credit care nu venea din economiile cuiva, ci din bani făcuți din nimic, și a crezut că lumea e mai bogată decât era. Când băncile se sperie și opresc creditele, banii fără acoperire dispar, iar prețurile scad. Asta nu e boala. Asta e momentul în care se face curățenie după boală. Leacul propus la televizor, adică dobânzi și mai mici și bani și mai mulți, înseamnă să-i dai lui Ionel încă un credit ca să termine blocuri pe care nu le vrea nimeni.
Al patrulea răspuns e singurul cu adevărat rău și vine de la stat. În 2001, în Argentina, guvernul a încercat să salveze băncile falimentare și a limitat suma pe care oamenii o puteau scoate din propriile conturi. Banii erau ai lor, dar nu puteau ajunge la ei. A urmat haosul: revolte pe străzi, morți, iar președintele a fost nevoit să plece. Asta este deflația care distruge oameni. Nu a produs-o piața, ci o mână care a închis ușa băncii.
Așadar, din patru feluri de deflație, două sunt semne de sănătate. Al treilea este vindecarea după o boală provocată de banii ieftini. Al patrulea este un furt făcut de stat. Articolul pe care l-am citit, la fel ca majoritatea celor de la noi, le pune pe toate în același sac și dă pentru toate același medicament.
Argumentul cu amânarea cumpărăturilor sună bine până te uiți în jur. De douăzeci de ani toată lumea știe că telefoanele, televizoarele și laptopurile se vor ieftini, și totuși oamenii le cumpără în fiecare zi. Când se strică frigiderul, nu aștepți un an ca să economisești câțiva lei, pentru că mâncarea nu stă în ușă. Nici firmele nu pierd neapărat când prețurile scad. Dacă scad și costurile lor, adică materialele, chiria sau energia, profitul rămâne. Profitul nu ține de cât de mare e prețul, ci de diferența dintre ce încasezi și ce cheltuiești.
Mai sunt și cifrele. Doi economiști care lucrau pentru o bancă centrală americană, deci nu niște oameni cu simpatie pentru ideile mele, au studiat 17 țări pe o perioadă de peste o sută de ani. Au găsit 73 de perioade în care prețurile au scăzut. În 65 dintre ele economia nu s-a prăbușit. Legătura dintre deflație și criză apare cu adevărat o singură dată, în anii 1930.
Despre anii 1930 trebuie vorbit cinstit, pentru că acolo a fost o nenorocire reală. Între 1929 și 1933, în America au dat faliment mii de bănci, iar cantitatea de bani din țară a scăzut cu o treime. Prețurile s-au prăbușit, la fel și producția. Criza s-a întins în toată lumea, iar România a fost printre țările lovite cel mai tare, pentru că avea bănci slabe și prea puțin aur în rezervă. Cei care apără băncile centrale spun că vina a fost a băncii centrale americane, care a lăsat banii să se topească și n-a pompat la timp bani noi. În 2002, chiar un conducător al acestei bănci a recunoscut public că instituția lui a provocat Marea Criză și și-a cerut scuze. Cealaltă explicație spune că prăbușirea a fost sfârșitul inevitabil al creditului ieftin din anii 1920, iar guvernele de atunci au făcut-o mai lungă pentru că n-au lăsat salariile și prețurile să se așeze. Eu înclin spre a doua explicație, dar merită observat un lucru în care ambele tabere sunt de acord. Instituția care ni se prezintă azi drept paznicul care ne apără de deflație este aceeași care a produs cea mai mare deflație a secolului. Ori a făcut-o când a umflat creditul în anii 1920, ori când a lăsat totul să se prăbușească după 1929. Oricum ai lua-o, în spatele crizei stă banca centrală, nu piața. Mai e ceva ce nu se spune la televizor. Chiar și printre economiștii care acceptă existența băncii centrale au fost unii care au scris că situația ideală ar fi ca prețurile să scadă puțin în fiecare an. Iar cele două tabere sunt de acord și că statul care cheltuiește mai mult nu scoate economia din criză.
Leacurile obișnuite merită privite din două unghiuri: ce se vede și ce nu se vede. Când banca centrală tipărește bani și statul cheltuiește, se vede banca salvată, se vede șantierul pornit din nou, se vede ministrul care taie panglica. Nu se vede pensionarul ale cărui economii valorează tot mai puțin. Nu se vede tânăra familie care rămâne cu prețul apartamentului umflat și nu și-l mai poate permite. Nu se vede firma sănătoasă care n-a primit credit pentru că banii s-au dus să țină în viață una care trebuia să se închidă. Japonia a încercat leacul ăsta în anii 1990. A dat zece pachete de stimulare, a cheltuit peste o sută de trilioane de yeni și s-a ales cu un deceniu pierdut. America a trecut prin opusul ei în 1920 și 1921. Prețurile au scăzut brusc, statul n-a sărit cu pachete de salvare, iar economia și-a revenit repede, atât de repede încât criza aceea aproape că a fost uitată.
Să ne întrebăm acum cine se teme cu adevărat de deflație. Când prețurile urcă, banii noi ajung întâi la cei de lângă robinet: statul, băncile și firmele care trăiesc din contracte cu statul. Ei cheltuie banii noi înainte să crească prețurile. Ultimii primesc banii cei care trăiesc din venituri fixe: preotul, învățătorul, pensionarul, omul care și-a strâns o viață întreagă bani pentru bătrânețe. Lor prețurile le cresc înaintea veniturilor. Ani la rând, scumpirile au pedepsit omul care economisește și l-au răsplătit pe cel care se îndatorează. Deflația întoarce o parte din nedreptatea asta. Iar cel mai mare datornic din țară nu e Mihai cu rata lui de 1.500 de lei, ci statul. O datorie publică uriașă devine mai ușoară când banii se strică și mai grea când banii se întăresc. Când auzi că deflația e cel mai mare pericol, merită să te întrebi cui îi e frică de fapt.
Problema nu e nouă. Proorocul Isaia îi spunea Ierusalimului că argintul lui s-a prefăcut în zgură și că vinul lui e amestecat cu apă. În versetul următor spune că mai-marii cetății sunt părtași cu hoții și umblă după daruri. Proorocul pune în aceeași frază argintul stricat și conducătorii care fură, și nu din întâmplare. Banii care își pierd valoarea au fost întotdeauna semnul unei puteri care ia de la oameni fără să le ceară. Iar Pildele lui Solomon spun că cel care ia cu împrumut ajunge robul celui care i-a dat. O societate construită pe credit ieftin și pe bani făcuți din nimic ajunge roabă de două ori: o dată băncii, iar a doua oară statului care ține robinetul.
Ce ar trebui să facem? Să avem bani pe care nimeni să nu-i poată înmulți după bunul plac, nici guvernul, nici banca. Să lăsăm prețurile să scadă când muncim mai bine și producem mai mult, pentru că asta e partea din progres care ajunge și la cel sărac. Să redăm economisirii locul de virtute pe care l-a avut în casele bunicilor noștri. Să nu ne mai sperie gândul că pâinea și telefonul se pot ieftini. Pensionarul din Tătărași a citit bonul mai bine decât economistul de la televizor. Un leu care cumpără mai mult nu e o amenințare. Amenințarea e un leu pe care cineva îl poate tipări fără să ne întrebe.