Un preot ortodox m-a întrebat ieri seară prin Messenger despre salarizarea preoților și relația Bisericii cu statul. E o întrebare care merită un răspuns serios, nu una în care să dau cu pumnul în masă fără să știu despre ce vorbesc. Așa că am stat și am citit. Ce am găsit e mai interesant decât mă așteptam.


Înainte de Alexandru Ioan Cuza, adică înainte de 1863, lucrurile funcționau după o logică simplă: comunitatea își întreținea preotul. Credincioșii dădeau bani sau produse în natură pentru serviciile religioase. Cununie, botez, înmormântare, parastase, sfințirea casei, toate aveau o taxă mică, stabilită de regulă prin uzanță locală. La asta se adăugau terenurile agricole pe care le avea parohia, din ale căror roade preotul trăia alături de familie. Cântărețul și paraclisierul primeau și ei o parte.


Sistemul era organic. Nu era perfect, dar era al comunității. Biserica administra proprietăți imense, mai ales prin mănăstiri, iar din veniturile acestora se plăteau preoți, se construiau și se reparau biserici, se înființau școli și se făcea asistență socială. Pe teritoriul Moldovei și Țării Românești, înainte de 1860, veniturile Casei Centrale a Bisericii erau destinate tocmai acestor nevoi: cleric, lăcaș, școală și asistență socială.


În Transilvania situația era mai grea. Documentele medievale arată că o mare parte din cler era format din iobagi. Preotul român din Ardeal împărțea soarta țăranului de rând, fără privilegiile pe care clerul catolic sau reformat le avea. Taxele pentru slujbe erau reglementate imperial, promisiunile de terenuri nu se respectau, iar ajutoarele anunțate de Viena rămâneau pe hârtie.


Cuza schimbă totul în 1863. Prin Legea secularizării averilor mănăstirești, statul ia în proprietate un sfert din pământul Principatelor, adică tot ceea ce ținea de mănăstiri, inclusiv cele care nu aveau probleme administrative. E cel mai mare transfer de proprietate din istoria modernă a României, înainte de reforma agrară din 1921.


Mănăstirile pierd în Muntenia 16,55% din suprafața agricolă și forestieră a țării, în Moldova 12,16%. Enorm. Și rapid. Justificarea oficială era că mănăstirile închinate de la Muntele Athos și din alte locuri sfinte din Răsărit nu-și plăteau cotele datorate statului și că banii ajungeau la egumeni greci în loc să rămână în țară.

Parțial adevărat. Dar legea nu a vizat doar mănăstirile cu probleme, ci întregul patrimoniu.

Statul promite că va compensa. Prin Legea comunală din 1864, primăriile preiau sarcina de a plăti preoții și de a întreține bisericile.


Pe hârtie suna bine. În practică a fost un dezastru. Comunele nu aveau bani, sau nu voiau să cheltuiască, sau ambele. Preoții au rămas cum erau, trăind din ofrandele enoriașilor, dar fără pământul pe care contau. Timp de aproape trei decenii, clerul român a trăit în sărăcie structurală, iar lăcașurile de cult s-au deteriorat.

Abia în 1893 vine o reglementare care funcționează: Legea clerului mirean și a seminariilor. De la acea dată, salarizarea preoților devine responsabilitatea bugetului de stat.


Preoții urbani cu licență în teologie primeau 200 de lei pe lună, cei cu seminarul superior 100 de lei, cei cu seminarul inferior 60 de lei. Preoții rurali primeau pământ plus un supliment dacă lotul nu era suficient.

Pare o rezolvare. Dar mitropolitul primat al României de atunci, Iosif Gheorghian, nu a acceptat-o și a demisionat din scaun în semn de protest, considerând legea anticanonică.


Un ierarh a ales să plece decât să accepte ca preotul să devină funcționar de stat. Gestul lui a fost ignorat. Legea a trecut.

Din 1893 încoace, preotul român e, structural, un angajat. Nu al comunității pe care o slujește, ci al statului care îl plătește.

Asta schimbă mult.


Un om care depinde de salariu de la buget are, indiferent cât de bun creștin e, un conflict de interese structural față de statul care îi dă salariul. Nu e o acuzație. E o realitate mecanică.

Perioada interbelică a consolidat acest statut. Preoții au intrat în grilele generale de salarizare ale funcționarilor publici, alături de militari, jandarmi, profesori, diplomați. Statutul din 1923 îi includea explicit. Legea Cultelor din 1928 a confirmat structura.

Până la Al Doilea Război Mondial, preotul era funcționar, cu toate avantajele și dezavantajele care vin din acest statut.


Comunismul a exploatat cu maximă eficiență această dependență.

Prin Decretul 177 din 4 august 1948, regimul comunist stabilește că deservenții cultelor cu atitudini antidemocratice vor putea fi înlăturați temporar sau definitiv de la salarizarea acordată de stat.

Practic, dacă predici ceva care deranjează Partidul, ți se taie salariul.

Instrumentul construit de Take Ionescu în 1893 cu intenții relativ bune a ajuns, 55 de ani mai târziu, unealtă de disciplinare politică a Bisericii.


Nu ai nevoie să arestezi un preot ca să îl taci. Îi tai salariul și se liniștește.

Statutul BOR în perioada comunistă a fost, potrivit surselor istorice, marcat de colaborarea instituțională cu autoritățile statului, concomitent cu supravegherea și reprimarea clerului de către Securitate. Dependența financiară a facilitat această colaborare.

Azi situația e următoarea: statul acoperă aproximativ 60% din salariile personalului clerical. Restul vine din fondurile proprii ale parohiilor, adică din colecte, sfeștanii, parastase, cununii, botezuri.

Proprietățile confiscate nu au fost integral restituite. Angajamentul pe care statul și l-a luat în 1863, când a luat averile Bisericii, nu a fost niciodată integral onorat. Compensația e parțială și vine cu un cost: dependența.


E just ca un preot să fie plătit?

Absolut.

Slujitorul altarului trebuie să trăiască din slujba sa, iar Scriptura o spune răspicat.

Problema nu e că preotul primește bani. Problema e de unde vin banii și ce obligații generează asta.

O Biserică finanțată de comunitatea ei, prin ofrandele libere ale oamenilor care vin la ea de bunăvoie, e o Biserică independentă.


O Biserică finanțată de la bugetul de stat e o Biserică care nu-și poate permite să-l supere pe cel care semnează cecul.

Mitropolitul care a demisionat în 1893 știa asta.

Nu l-a ascultat nimeni.