Ca să ne dăm seama de nivelul de inteligență al românului, aici intră din păcate și o grămadă de bărbați:

Poliția Română

Ce este Poliția? Pentru a afla, trebuie să apelăm la istorie!

1. De unde vine cuvântul?

Rădăcina termenului se află în Grecia Antică. Cuvântul provine din grecescul „polis” (care înseamnă cetate sau oraș-stat) și „politeia” (care se referea la conducerea cetății, afacerile publice, cetățenie sau ordinea din comunitate).

În antichitate și în Evul Mediu, când cineva spăna „politia”, nu se referea la niște oameni în uniformă care arestează hoți, ci la arta de a guverna și la starea de ordine dintr-o comunitate.

2. Cum se menținea ordinea în vechime:

Stat sau privat?

Mii de ani, ideea de poliție finanțată de stat, care să patruleze și să prevină crimele, pur și simplu nu a existat. Ordinea și paza erau lăsate, în cea mai mare parte, pe seama comunității, a proprietarilor sau a structurilor private/militare:

Paza privată și clanul: În societățile tribale și timpurii, dacă cineva îți fura ceva sau îți făcea rău, rezolvarea cădea în sarcina familiei sau a clanului tău (justiție privată/razbunare).

Imperiile antice (Egipt, Roma): Marii conducători aveau gărzi imperiale sau unități militare. În Roma Antică existau „Vigiles” (înființați de împăratul Augustus), care erau mai degrabă pompieri și paznici de noapte împotriva incendiilor și a tulburărilor sociale majore, dar nu o poliție în sens modern.

Sistemele comunitare voluntare (Evul Mediu): În Anglia medievală, de exemplu, exista sistemul „frankpledge” sau „hue and cry”. Dacă se comitea o crimă, toți bărbații din sat erau obligați prin lege să pună mâna pe bâte, să fugă după infractor și să-l prindă.

Cetățenii făceau cu rândul ca paznici de noapte (watchmen), neplătiți.

Justiția pe cont propriu: Dacă erai bogat, îți angajai paznici privați pentru proprietate.

Dacă erai o comunitate de negustori, plăteai oameni care să păzească mărfurile. Statul se implica doar dacă era vorba de trădare, neplata taxelor sau revolte care amenințau direct puterea regelui sau a nobilului.

3. Când și cum apare prima poliție modernă?

Trecerea la o forță de ordine publică, centralizată și plătită de stat, s-a produs odată cu explozia urbană și industrializarea, când orașele au devenit prea mari și aglomerate pentru ca vechile sisteme de voluntari să mai facă față.

Momentul cheie: 1829, Londra

Prima forță de poliție modernă din lume, în sensul pe care îl cunoaștem astăzi, a fost Poliția Metropolitană din Londra, înființată în anul 1829 de către ministrul de interne de atunci, Sir Robert Peel (de unde și porecla istorică a polițiștilor britanici, „bobbies”).Această nouă structură adusă de secolul al XIX-lea a schimbat complet regulile jocului și a fost de stat (publică), dar gândită după principii foarte stricte pentru a nu semăna cu o armată de ocupație:

Civilă, nu militară:

Pentru ca populația să nu o vadă ca pe o amenințare, polițiștii purtau uniforme albastre (armata britanică avea uniforme roșii) și erau, la început, neînarmați (aveau doar un baston de lemn).

Prevenția pe primul loc:

Scopul principal nu era doar să prindă hoțul după ce a dat spargerea, ci să patruleze vizibil pe străzi pentru a preveni crima.

Plătită din taxe: Oamenii erau angajați cu normă întreagă și plătiți din bugetul public, eliminând astfel sistemul corupt al „vânătorilor de recompense” privați care activau până atunci.

Pe scurt, conceptul a pornit de la ideea generală de „rânduială a cetății”, a funcționat mii de ani prin mecanisme private, comunitare sau militare, și s-a transformat într-o instituție publică, controlată de stat, abia la începutul secolului al XIX-lea, pentru a răspunde provocărilor din marile orașe industriale.Indiferent de nuanțe, aproape toți libertarienii (de la cei moderați la cei radicali) împărtășesc câteva critici fundamentale la adresa poliției publice:

Problema Monopolului:

Statul deține monopolul violenței legitime într-o societate. Când nu există competiție, calitatea serviciilor scade, iar costurile cresc. Dacă ești nemulțumit de poliția din orașul tău, nu poți să „reziliezi contractul” și să-ți muți taxele la o altă firmă de securitate.

Incentivele greșite: O poliție de stat nu răspunde în fața „clientului” (cetățeanul), ci în fața birocrației și a politicienilor. De multe ordini, prioritățile poliției devin aplicarea unor legi absurde (cum ar fi vânătoarea de infracțiuni fără victimă – de exemplu, consumul de substanțe sau comerțul nereglementat) în loc de protejarea reală a vieții, libertății și proprietății private.

Finanțarea prin coerciție: Poliția de stat este finanțată prin taxe – adică prin bani luați cu forța de la cetățeni, indiferent dacă aceștia sunt sau nu mulțumiți de serviciile primite.

Imunitatea calificată și abuzul de putere:

Libertarienii critică dur faptul că agenții statului beneficiază adesea de protecție juridică specială (imunitate), ceea ce îi face mai puțin responsabili în fața legii atunci când comit abuzuri sau încalcă drepturile cetățenilor, comparativ cu un bodyguard privat care ar răspunde penal și civil imediat.Cum înlocuim sau limităm poliția?

A. Minarhiștii (Libertarienii clasici / Statul minimal)

Această tabără (reprezentată istoric de gânditori ca Robert Nozick sau economiști ca Milton Friedman) consideră că statul ar trebui redus la minimum necesar: armată, justiție și poliție.

Viziunea lor: Ei cred că securitatea este un bun public greu de gestionat pur privat fără a cădea în haos sau războaie între clanuri.

Rolul poliției: Poliția de stat ar trebui să existe, dar cu o singură funcție strictă: protejarea drepturilor negative (să intervină doar atunci când cineva folosește forța sau frauda împotriva vieții sau proprietății altcuiva). Poliția minarhistă nu ar trebui să se ocupe de amenzi rutiere de dragul colectării de bani, de reglementări economice sau de moralitatea publică.

B. Anarho-capitaliștii (Libertarienii radicali / Rothbardieni)

Această tabără (condusă de ideile lui Murray Rothbard și ale Școlii Austriece de Economie) merge până la capăt și afirmă că statul nu ar trebui să existe deloc, iar poliția de stat este o instituție ilegitimă prin definiție.

Viziunea lor:

Securitatea este un serviciu pe piață, exact ca asigurările, curățenia sau internetul. Prin urmare, ea poate și trebuie să fie oferită exclusiv de companii private de securitate și agenții de asigurări.

Cum ar funcționa? Într-o societate anarho-capitalistă, oamenii sau asociațiile de proprietari ar încheia contracte cu firme private de pază. Dacă o firmă nu își face treaba, dă faliment, fiindcă clienții pleacă la concurență. Disputele dintre agenții diferite ar fi rezolvate prin tribunale private de arbitraj, pe baza dreptului natural și a respectului absolut pentru proprietatea privată. Rothbard argumenta că o firmă privată are tot interesul economic să prevină crima și să recupereze daunele pentru victimă, spre deosebire de stat, care adesea bagă infractorul la închisoare pe banii tot ai victimelor (prin taxe), fără ca victima să primească ceva înapoi.

Acum, dacă ai citit tot textul, și ți-ai dat seama de ce am scris la început ce am scris, felicitări...ești pe drumul spre vindecare.

Dacă însă, ai ajuns până aici și faci parte din turma numeroasă care pe de o parte, la orice video unde un cetățean privat îndrăznește să comenteze în fața organului de stat, tu îl înjuri pe cetățeanul privat luând apărarea organului de stat din idolatrie stupidă, dar pe de altă parte te plângi de "abuzurile poliției" și avem un caz în derulare acum cu niște oameni care erau îngrijiți în mod privat prin Bihor, tu dragul meu ești exemplul perfect de analfabet funcțional!

Și mai e ceva, foarte foarte important!

Istoria dreptului de a deține și de a purta arme în spațiul românesc reflectă direct transformările politice prin care a trecut țara.

Am trecut de la o cultură în care arma era un instrument obișnuit de apărare a gospodăriei și a libertății, la un control totalitar brutal, ajungând astăzi la una dintre cele mai restrictive legislații din Europa.

Iată cum a evoluat această realitate în ultimii 300 de ani, împărțită pe marile epoci istorice.

1. Secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea: Epoca Fanariotă și Tradiția Țărănească

În secolul al XVIII-lea, în Moldova și Țara Românească, nu exista conceptul modern de „permis de armă” eliberat de un aparat birocratic.

Dreptul natural la autoapărare: Pentru oamenii de la sate sau din târguri, deținerea unei arme (pușcă cu cremene, pistoale, iatagane, topoare) era o necesitate cotidiană. Codrii erau plini de tâlhari, iar administrația fanariotă sau incursiunile otomane lăsau comunitățile fără protecție. Paza era privată sau comunitară.

Restricții politice:

Domnitorii fanarioți, temându-se de răscoale, au încercat periodic să interzică purtarea armelor de către țărani, obligându-i să le predea sau să plătească taxe pe ele (darea pe puști). Totuși, controlul statului era slab, iar în zonele de munte și de graniță (cum erau pandurii din Oltenia sau grănicerii din Transilvania), interdicțiile erau imposibil de aplicat. Arma era considerată un simbol al omului liber.

2. Perioada Modernă și Regatul României (1859–1947): Libertate și responsabilitate

Odată cu Unirea Principatelor și modernizarea statului sub domnia lui Cuza și a Regelui Carol I, legislația începe să se codifice, dar spiritul rămâne unul de factură liberală.

Piața liberă a armelor:

În perioada interbelică și la sfârșitul secolului al XIX-lea, armele puteau fi cumpărate la liber din magazine. Oricine își permitea o pușcă de vânătoare sau un revolver pentru apărarea proprietății mergea la magazinul de feronerie sau de arme și o cumpăra.

Reglementarea interbelică (Legea din 1928):

Statul a introdus obligativitatea declarării armelor și obținerea unui „permis de purtare” pentru pistoale în marile orașe, dar criteriile erau extrem de permisive. Dacă erai un cetățean onorabil (proprietar, comerciant, avocat, țăran gospodar) și nu aveai antecedente penale, statul nu avea niciun motiv să-ți refuze dreptul de a-ți apăra viața și bunurile. Dreptul de proprietate privată era sfânt, iar arma era o extensie a apărării acestui drept.

3. Regimul Comunist (1947–1989):

Dezarmarea totală a populației

Pentru regimul comunist instalat după Al Doilea Război Mondial, o populație înarmată reprezenta cea mai mare amenințare la adresa monopolului partidului-stat.

Marea Dezarmare

1948–1950

Regimul comunist confiscă toate armele deținute de civili. Deținerea ilegală este pedepsită cu ani grei de închisoare sau execuția, scopul fiind zdrobirea rezistenței anticomuniste din munți.

Decretul 317

1953

Se stabilește monopolul absolut al statului. Doar militarii, miliția, securitatea și nomenclaturistii (pentru vânătoare) au acces legal la arme.

Decretul 367

1976

Cel mai dur act normativ. Controlul devine total: chiar și posesorii legali (vânătorii) sunt supuși unor verificări severe, iar muniția este raționalizată bob cu bob.

Timp de peste 40 de ani, românilor li s-a șters complet din reflexul cultural ideea că autoapărarea cu o armă de foc este un drept legitim. Statul a asumat rolul de protector unic, transformând cetățeanul într-un subiect complet dependent și lipsit de mijloace de ripostă în fața abuzurilor puterii.

4. Perioada Post-Decembristă și Prezentul (1989–2026)

După căderea comunismului, mentalitatea totalitară a controlului s-a păstrat în structurile birocratice ale Ministerului Afacerilor Interne. Frica de o populație înarmată a dictat noile legi.

Legea 17/1996: A permis din nou deținerea de arme, dar cu restricții severe. Armele cu glonț (pentru autoapărare) au rămas un privilegiu rezervat exclusiv demnitarilor, magistraților, polițiștilor și militarilor – o discriminare flagrantă între aparatul de stat și cetățeanul de rând. Cetățenii obișnuiți puteau deține doar arme de vânătoare (dacă erau înscriși în asociații) sau arme neletale (cu gaz sau bile de cauciuc).

Legea 295/2004 (cu modificările ulterioare):

Este legea actuală, considerată una dintre cele mai restrictive din lume.

Autoapărarea reală (cu glonț) este în continuare interzisă pentru 99% din populație.

Românul de rând poate cumpăra cel mult o armă neletală (cu bile de cauciuc sau aer comprimat), dar numai după un proces birocratic lung: cazier curat, aviz psihologic, aviz medical, curs teoretic și practic de arme, și autorizație de la serviciul Arme și Muniții al Poliției.

Până și armele de colecție sau cele de vânătoare sunt supuse unor controale periodice la domiciliu, statul impunând condiții stricte de păstrare (seifuri omologate, ancorate în perete).

Dacă acum 200-300 de ani în spațiul românesc deținerea unei arme era o chestiune de responsabilitate personală și supraviețuire, regimul comunist a distrus această cultură a responsabilității.

Astăzi, statul român menține un monopol aproape total asupra armelor de foc, privind cetățeanul nu ca pe un partener care își poate apăra proprietatea și viața, ci ca pe un potențial suspect care trebuie atent monitorizat.

Concluzie: datorită populației analfabet functionale, a spiritului ultra feminist militant, influenței toxice a femeilor în viața politică, a bărbaților afemeiați și impotenți nu doar sexual cât mai ales mintal și duhovnicește, posibilitatea de a reintra în dictatură este la un...click distanță!

Până atunci, nu uitați să apelați la 112 de câte ori vedeți pe cineva ca mine!