Cei mai mulți dintre noi nu trăim în ziua de azi. Elevul se gândește la ce va face după școală. Angajatul se gândește la jobul pe care îl va avea într-o zi. Omul de cincizeci de ani numără anii până la pensie. Și în tot timpul ăsta, ziua de azi trece pe lângă noi ca un tren în care n-am apucat să urcăm.
Părintele Teofil Părăian, duhovnicul orb de la Mănăstirea Brâncoveanu, avea un cuvânt simplu pentru boala asta. Spunea că viața se trăiește pe porțiuni. Ești elev, fă-ți treaba de elev. Ești student, fă-ți treaba de student. Nu te gândi ce vei face peste un an, doi sau zece. Fă ce ai de făcut acum, iar viitorul e treaba lui Dumnezeu. Numai că, imediat după asta, Părintele mai spunea ceva, pe care mulți îl sar când citesc: noi trebuie să ne pregătim.
La prima vedere pare o contradicție. Cum să nu te gândești la viitor și totuși să te pregătești pentru el? Răspunsul l-a dat chiar viața lui. Când a intrat în mănăstire, proaspăt ieșit de pe băncile școlii, tânărul Teofil se întreba cu ce le-ar putea fi vreodată de folos altora, el, care avea nevoie să fie ajutat la fiecare pas. Duhovnicul lui i-a spus să lase gândul ăsta deoparte și doar să se pregătească, pentru ca atunci când Dumnezeu va avea nevoie de el să fie gata. Și Părintele Teofil s-a pregătit o viață întreagă. N-a strâns bani. A strâns învățătură, cultură și, mai ales, rugăciune. La peste șaptezeci de ani încă învăța poezii pe de rost, deși îi venea tot mai greu, numai ca să aibă ce le da oamenilor care veneau la el. Se numea pe sine „lucrător al bucuriei”.
Aici e un paradox pe care rar îl auzi spus. Omul care nu-și mănâncă ziua de azi cu grija zilei de mâine e tocmai omul care își construiește ziua de mâine. Pentru că viitorul nu se face din griji. Se face din ce lucrezi azi și nu consumi azi.
Gândește-te la un copil mic. Dacă îi dai de ales între o bomboană acum și două bomboane mâine, o ia pe cea de acum. Omul crescut învață să aștepte. Gospodarul nu-și mănâncă sămânța iarna, deși i-ar potoli foamea. O pune în pământ primăvara și așteaptă până la toamnă, pentru că știe că din ea vine un sac întreg. Toată bunăstarea unei familii sau a unui sat a început exact așa, cu oameni care au amânat o plăcere ca să pună ceva deoparte. Noi trăim azi din ce au amânat bunicii noștri: casa ridicată cărămidă cu cărămidă, pământul lucrat, meseria învățată de la tată.
Același lucru e adevărat despre om însuși. Ora în care înveți o meserie, citești o carte bună, te rogi sau stai cu copiii tăi nu se pierde. Rămâne în tine și rodește mai târziu, pentru tine și pentru cei din jur. Ora pe care o arunci nu se mai întoarce. Iar costul ei cel mai mare nu e ce ai făcut în ea. E tot ce n-ai mai făcut. Părintele Teofil o spunea mai apăsat decât mine: neîmplinirea noastră e un mare păcat, pentru că mulți oameni s-ar fi putut folosi de noi și nu se mai pot folosi, din cauza trândăviei noastre.
Pilda talanților spune același lucru. Stăpânul nu le dă slugilor în mod egal. Unuia îi dă cinci talanți, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui. Primii doi lucrează cu banii primiți și îi dublează. Al treilea, de frică, sapă o groapă și îngroapă talantul. Nu l-a furat și nu l-a pierdut. L-a dat înapoi întreg. Și totuși stăpânul îl numește slugă vicleană și leneșă. Darul îngropat e un dar pierdut.
Dacă toate astea sunt atât de limpezi, de ce trăim invers? Cred că suntem împinși din două părți.
Prima parte e statul. Când banii puși deoparte valorează tot mai puțin de la un an la altul, din cauza inflației pe care o hrănește un stat care cheltuiește mai mult decât are, omul învață repede că nu merită să economisească. Mai bine cheltuiește azi, că mâine nu mai cumpără nimic cu ei. Așa se crește, încet, un popor de oameni care trăiesc ca niște copii, numai pentru acum. Peste asta vine promisiunea: „Nu-ți face griji de bătrânețe, ai pensie. Nu-ți face griji de copii, îi crește școala.” Statul i-a luat omului răspunderea pentru viitor și i-a lăsat doar dările de azi. Pe nesimțite, s-a așezat pe locul pe care Părintele Teofil îl lăsa lui Dumnezeu. Doar că, spre deosebire de Dumnezeu, statul ia în fiecare lună o bucată din munca ta pentru promisiunea asta.
Și mai e ceva. Niciun funcționar de la un birou din București nu știe ce e bine pentru porțiunea ta de viață. Tu știi ce poți, ce ai și ce trebuie făcut în casa ta, în meseria ta, în satul tău. Planul făcut de sus pentru toată lumea îl încurcă tocmai pe omul care știa ce are de făcut.
A doua parte e o industrie întreagă care trăiește din timpul nostru. Telefonul din buzunar e gândit de oameni foarte bine plătiți ca să te țină cu ochii în ecran cât mai mult. Nu ți se vinde un produs. Tu ești vândut, minut cu minut, celor care plătesc reclamele. Iar cultura zilei îți spune să trăiești clipa și să te răsfeți, că meriți. Părintele Teofil îți spunea și el să trăiești deplin clipa, dar în sens invers: să fii întreg în ce ai de făcut acum, nu să fugi de ea în distracție. Timpul vieții, spunea el, nu ne e dat ca să ne distrăm, ci ca să creștem.
Ce rămâne de făcut nu are nevoie de nicio lege și de niciun program de guvernare. Are nevoie de oameni care își asumă porțiunea lor. Tatăl care învață bine o meserie și o dă mai departe fiului. Mama care pune puțin deoparte, chiar și când e greu. Tânărul care închide telefonul și deschide o carte. Bunicul care mai învață ceva ca să aibă ce povesti nepoților. Niciunul nu știe ce aduce ziua de mâine. Dar fiecare face azi ce ține de el și lasă ziua de mâine Celui căruia îi aparține.
Viitorul e al lui Dumnezeu. Ziua de azi e a noastră. Iar în ziua în care ni se va cere socoteală, cum li s-a cerut slugilor din pildă, vom avea de dat doar ce am adunat în noi cât am avut timp.