În ultimele zile am văzut din nou același spectacol care se repetă de fiecare dată când vine vorba despre Ucraina, valul de indignare al celor din România care s-au hotărât să creadă, fără nicio rezervă și fără nicio întrebare, că orice ar face Volodimir Zelenski este corect, este nobil și nu poate fi pus sub semnul întrebării de nimeni, nici măcar de președintele unei țări care a făcut și face pentru Ucraina mai mult decât majoritatea statelor din Uniunea Europeană la un loc.
Pretextul de această dată a fost decizia președintelui Poloniei, Karol Nawrocki, de a-i retrage lui Zelenski cea mai înaltă distincție pe care statul polonez o poate oferi unui om, Ordinul Vulturul Alb, după ce administrația de la Kiev a decis să numească o unitate militară de elită după Armata Insurecțională Ucraineană, organizația care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a ucis cu o cruzime de neimaginat cel puțin o sută de mii de polonezi, evrei și alte minorități, sate întregi măcelărite, oameni prinși chiar la biserică într-o duminică, în timp ce se rugau fără să se aștepte la ce avea să vină.
Nawrocki nu e nici pe departe un personaj obscur sau marginal, e un istoric care a condus ani de zile Institutul Național al Memoriei din Polonia, instituția care documentează crimele naziste și comuniste împotriva poporului polonez, așa că atunci când a vorbit despre Volânia nu a vorbit din burtă, ci dintr-o cunoaștere temeinică a dosarelor și a mărturiilor.
Și totuși, în România, în loc să vedem o discuție onestă despre ce înseamnă să-ți aperi memoria națională chiar și atunci când prețul e o relație tensionată cu un aliat important, am văzut imediat eticheta gata pregătită, Nawrocki e omul Rusiei, Polonia s-a infiltrat, gestul e un cadou pentru Putin, pentru că în mintea lor simplă orice critică la adresa Ucrainei sau a oricărei decizii luate la Kiev nu poate avea altă explicație decât trădarea, exact comportamentul clasic al idioților utili pe care fiecare regim, de la cele comuniste până la cele de astăzi, l-a folosit cu mare succes pentru propriile scopuri.
Asta e tabăra așa numită a valorilor europene din România, cea care vorbește încontinuu despre democrație, despre drepturi și despre adevăr istoric, dar care nu a pus niciodată, nici o singură dată, o întrebare incomodă despre cum se cheltuiesc miliardele trimise spre Ucraina, despre corupția care a existat dintotdeauna în structurile de stat ucrainene, despre cât de democratice sunt alegerile suspendate de ani de zile sau despre faptul că un guvern poate onora un grup responsabil pentru crime de război istorice prin simpla numire a unei unități militare, fără ca asta să zgârie nici un pic imaginea de erou impecabil construită cu atâta grijă în ultimii ani.
Nu e o întâmplare că lucrurile astea nu se întâmplă întâmplător, fiindcă orice stat și orice structură de putere, fie ea națională sau supranațională ca Uniunea Europeană, are nevoie de eroi pe care oamenii să nu-i pună la îndoială, pentru că un erou de necontestat e cel mai bun paravan pentru toate întrebările care altfel ar trebui puse despre bani, despre război și despre cine câștigă de fapt din prelungirea unui conflict care a îngropat deja sute de mii de oameni de ambele părți ale frontului.
Ludwig von Mises spunea cu ani buni înainte ca noi să trăim toate astea pe pielea noastră că niciun stat nu poate dura fără minciuni pe care cetățenii să le creadă fără să le verifice, și exact asta vedem astăzi, o minciună confortabilă și ușor de digerat, în care există doar băieții buni de la Kiev și băieții răi de la Moscova, fără nicio nuanță, fără nicio istorie mai veche de douăzeci și patru februarie două mii douăzeci și doi, ca și cum națiunile din jurul Ucrainei nu ar avea propriile lor răni, propriile lor morți și propriul lor drept de a spune nu, memoria noastră nu se vinde, indiferent cât de multă nevoie ai de noi pe front.
Din perspectivă creștină ortodoxă lucrul ăsta are un nume foarte vechi și foarte clar, idolatrie, pentru că exact asta înseamnă să iei un om, oricât de curajos sau de simpatic ar fi el, și să-l pui într-un loc în care nimeni nu mai are voie să-l critice, în care orice fapt incomod despre el sau despre administrația lui trebuie ascuns sau minimalizat de dragul cauzei, pentru că adevărul nu poate fi niciodată subordonat unei cauze, oricât de dreaptă ar părea ea la prima vedere, fiindcă în clipa în care începi să minți puțin pentru un bine mai mare ai pornit deja pe drumul prin care minciuna devine normă.
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbea în predicile lui despre cei care lingușesc puterea și despre cât de periculoși sunt ei pentru sufletul unei comunități, pentru că lingușitorul nu vrea adevărul, vrea liniștea lui și aprobarea celor de sus, și exact asta fac cei care, în loc să analizeze cu mintea limpede o decizie a unui președinte care își apără propriul popor măcelărit cu decenii în urmă, preferă să repete fără să gândească orice comunicat care vine dinspre Kiev sau dinspre Bruxelles.
Soljenițîn, care a trăit pe propria piele ce înseamnă o minciună de stat dusă la perfecțiune, le-a cerut la un moment dat oamenilor simpli să nu mai trăiască prin minciună, nu pentru că ar avea puterea să schimbe sistemul peste noapte, ci pentru că simplul fapt de a refuza să repeți o minciună, chiar și una mică, chiar și una care pare să te apere de necazuri, e primul pas prin care un om își recâștigă demnitatea, și cred că exact asta ar trebui să facă și românii care urlă astăzi pe rețele despre Nawrocki, să se întrebe pentru o clipă dacă ei chiar cred ce repetă sau doar repetă pentru că așa e mai comod și mai bine văzut de cei din jur.
Nimeni nu spune că Rusia e nevinovată sau că Putin nu poartă o vină imensă pentru sângele vărsat în acest război, realitatea aceea e clară și nu o contestă nimeni serios, dar a fi împotriva agresiunii ruse nu te obligă să închizi ochii la tot ce face Ucraina sau structurile europene care o finanțează, exact cum a fi creștin nu te obligă să accepți orice face un patriarh sau un preot fără discernământ, pentru că discernământul, virtutea pe care Sfântul Paisie Aghioritul o punea înaintea oricărei alte calități duhovnicești, e exact ceea ce le lipsește celor care transformă un politician într-un sfânt fără cusur.
Polonia a făcut un gest simplu și de bun simț, a spus că memoria celor o sută de mii de oameni uciși de UPA nu se negociază în schimbul unei prietenii politice, indiferent cât de necesară e ea în acest moment, și a făcut-o fără să-și retragă sprijinul militar sau umanitar pentru Ucraina, fără să schimbe o virgulă din politica ei de securitate, pur și simplu a spus că există lucruri pe care nu le pui la vot și nu le pui în calcul diplomatic, iar oricine ar fi avut mintea limpede ar fi recunoscut în gestul ăsta curaj, nu trădare.
Dar pentru tabăra valorilor europene din România curajul ăsta nu poate fi recunoscut, pentru că recunoașterea lui ar însemna să admită că eroul lor preferat a putut greși, și ei nu sunt pregătiți pentru asta, exact cum nu au fost pregătiți să pună întrebări despre nimic altceva legat de acest război, fiindcă întrebările sunt incomode pentru cei care au nevoie de un idol simplu, alb și negru, ca să nu mai fie nevoiți să gândească singuri.
Lecția pe care ar trebui să o tragem din toată povestea asta nu e despre Polonia și nu e neapărat despre Ucraina, e despre noi, despre cât de ușor renunțăm la mintea noastră atunci când o cauză ni se pare suficient de nobilă, și despre cât de rar mai găsim curajul să spunem, ca polonezii ăștia, că adevărul și memoria nu sunt de vânzare, indiferent cine cere prețul și indiferent ce etichetă ne pun cei care nu vor să audă asta.