Lula, Bolsonaro și omul uitat care plătește nota

Lula și Flávio Bolsonaro la dezbaterea televizată din 18 octombrie 2026. Foto: Renato Pizzutto/Band

Duminică noaptea, pe 25 octombrie, pe cea mai mare stradă din São Paulo, un bătrân de 80 de ani a urcat pe scenă și a ridicat mâinile.

Fost strungar. Fost sindicalist. Președinte pentru a patra oară.

La aproape o mie de kilometri, într-o casă din Brasília, un fost căpitan de armată, cu brățară electronică la picior, și-a văzut fiul pierzând alegerile.

Presa ne spune că Brazilia a ales între stânga și dreapta. Eu cred că Brazilia a ales, ca de fiecare dată în ultimii 50 de ani, între două feluri de stat. Iar nota de plată a ajuns, tot ca de fiecare dată, la un om care nu apare la televizor.

Lula s-a născut în 1945, într-un sat sărac din nord-estul Braziliei, într-o casă cu două camere și podea de pământ. La 7 ani a plecat cu mama și frații, într-un camion, spre São Paulo. A terminat doar școala primară, a învățat meseria de strungar și și-a pierdut o bucată de deget în fabrică. Fratele lui, membru al partidului comunist, interzis pe atunci, l-a dus la ședințele sindicatului. La sfârșitul anilor '70 a condus grevele împotriva regimului militar, a stat 31 de zile în arest și a fondat Partidul Muncitorilor. În 1990, împreună cu Fidel Castro, a pus bazele Forumului de la São Paulo, o rețea a partidelor de stânga din America Latină, în care stau și azi comuniștii cubanezi și partidul lui Maduro. A pierdut alegerile de trei ori. În 2002 a câștigat abia după ce a lăsat deoparte tricourile cu Che Guevara și a jurat că Brazilia își va plăti datoriile. Și-a schimbat haina. Omul a rămas același.

Bolsonaro s-a născut în 1955 și a crescut în anii dictaturii militare, pe care n-a ascuns niciodată că o admiră. A intrat în armată la 18 ani și a ajuns căpitan. În 1986 s-a plâns într-o revistă de salariile militarilor și a primit 15 zile de arest. A ieșit din armată și a stat 27 de ani în Parlament, trecând prin șapte partide, ca un deputat de margine pe care nu-l lua nimeni în serios. În 2016 și-a dedicat votul pentru demiterea președintei unui colonel care condusese torturile din anii '70. În 2018, sătui de corupție și de crime, brazilienii l-au ales cu 55%.

Unul crede într-un stat-tată, care îți dă. Celălalt într-un stat-jandarm, care te păzește. Niciunul nu crede în omul care își poartă singur de grijă.

Ca să înțelegi de unde vin amândoi, trebuie să te uiți la ultimii 50 de ani. În anii '70, Brazilia era condusă de generali. Mulți cred că dreapta înseamnă piață liberă, dar militarii brazilieni au condus economia ca niște planificatori: fabrici de stat, bănci de stat, împrumuturi uriașe din străinătate. Câțiva ani economia a crescut cu peste 11% pe an, pe datorie. Apoi datoria a explodat, iar anii '80 au rămas în istorie ca „deceniul pierdut”. A fost dreapta în uniformă, dar a fost tot stat.

Politicienii civili care au urmat au tipărit bani și au încercat să oprească scumpirile prin înghețarea prețurilor. Fiecare plan a eșuat. Primul președinte ales direct după dictatură a blocat peste noapte economiile oamenilor în bănci. În 1993, prețurile au crescut cu peste 2.500% într-un singur an, iar Brazilia schimbase șapte monede în opt ani. Pensionarul și muncitorul plătit la final de lună au fost primii jefuiți. Inflația e un furt pentru care nu votează nimeni.

Nebunia n-a fost oprită de un decret, ci de disciplină. În 1994 guvernul a tăiat cheltuieli, a scos salariile și prețurile din indexarea automată și a legat noua monedă de dolar. Inflația a căzut. Ministrul care a făcut asta, Fernando Henrique Cardoso, a ajuns președinte, a vândut companii de stat și a dat o lege care punea frâu cheltuielilor. Venea dintr-un partid social-democrat, dar a făcut ce n-au făcut generalii.

Lecția celor 50 de ani e simplă: Brazilia a mers bine când statul și-a ținut mâna departe de bani și a mers prost când a vrut să conducă el economia, indiferent dacă purta uniformă sau insignă de partid.

Pe acest teren a intrat Lula în 2003. Ce se vede e cunoscut: economia a crescut, iar aproximativ 28 de milioane de oameni au ieșit din sărăcie. Ce nu se vede e cine i-a scos. Lula a găsit o monedă sănătoasă, lăsată de alții, și a avut norocul ca China să cumpere soia, minereu și petrol la prețuri record. Pe oameni i-au scos din sărăcie munca lor și un ban care nu li se mai topea în buzunar. Statul doar și-a pus meritul pe afiș.

Ce a pus statul de la el? Mai întâi, un salariu minim urcat prin decret, an de an. Pare cel mai frumos cadou pentru omul sărac. Numai că salariul e un preț, prețul muncii. Nu poți face ca munca unui om să valoreze mai mult doar pentru că ai interzis prin lege să fie plătită mai puțin. Îl iei pe João, un tânăr fără școală din Recife. Munca lui valorează pentru un patron mai puțin decât salariul minim. Legea nu-l face mai priceput. Îl face doar prea scump. Patronul fie nu-l angajează, fie îl ține la negru. Azi, aproape patru din zece brazilieni care muncesc o fac la negru, fără contract și fără pensie. În Maranhão, cel mai sărac stat din nord-est, sunt mai mult de jumătate.

Apoi a venit ajutorul social, Bolsa Família. Statul îi spune omului: nu ai voie să muncești legal pe cât valorezi, dar uite, îți dau eu ceva lunar. Omul nu mai muncește pentru tot salariul, ci doar pentru diferența dintre salariu și ajutor. Iar ajutorul are un preț nescris: te leagă de cel care ți-l dă. Înaintea turului al doilea, 61% dintre familiile care primesc Bolsa Família îl votau pe Lula și doar 27% pe adversarul lui. Cuviosul Paisie spunea că părinții care le aduc copiilor toate de-a gata îi fac netrebnici. Ce face un tată cu un copil, poate face și statul cu un popor întreg.

Al treilea lucru a fost creditul de stat. Băncile statului au dat bani ieftini firmelor mari, apropiate de putere, și chiar au finanțat un port în Cuba lui Castro. Orice credit e o datorie, iar o bancă de stat împrumută cu banii contribuabilului unor oameni cărora o bancă privată, care riscă banii ei, nu le-ar fi dat nimic. Firma prietenă cu partidul se vede. Micul atelier care n-a mai primit creditul, pentru că banii fuseseră deja dați altora, nu-l vede nimeni.

Iar peste toate a stat corupția. În 2005 s-a aflat că guvernul cumpăra voturi în Parlament cu plăți lunare, iar șeful de cabinet al lui Lula a fost condamnat. În jurul companiei de stat Petrobras s-a construit un sistem de mită cu peste 8 miliarde de dolari în plăți suspecte. Succesoarea lui Lula, Dilma Rousseff, a dus rețeta la capăt: dobânzi forțate în jos, prețuri controlate la benzină și la curent, credit de stat pe bandă rulantă. În 2015 și 2016 economia a scăzut cu peste 7%, cea mai grea criză din istoria modernă a țării. Dilma a fost demisă. Lula a fost condamnat în trei instanțe pentru că primise ca mită un apartament de la o firmă de construcții și a stat 580 de zile în închisoare. În 2021, Curtea Supremă i-a anulat condamnările pe procedură, nu pe fond. Nimeni nu l-a declarat nevinovat. Doi ani mai târziu, Lula l-a numit judecător la aceeași Curte Supremă pe propriul avocat.

Brazilia n-a ales între libertate și stat. A ales între două feluri de stat puternic.

Bolsonaro a venit în 2019 cu promisiunea că mătură tot. Recunosc ce a fost bun. Reforma pensiilor, care amenința să înghită bugetul. O bancă centrală scoasă de sub mâna politicienilor. Compania de stat de electricitate, privatizată. Omul cinstit a putut să-și cumpere mai ușor o armă ca să-și apere casa. Familia și credința au avut, în sfârșit, un președinte care nu le batjocorea.

Numai că Bolsonaro nu era un om al pieței libere, ci un om al ordinii impuse de sus. Ca deputat votase împotriva unei reforme a pensiilor. Ca președinte n-a vrut să vândă Petrobras și i-a schimbat pe șefii companiei când s-a scumpit benzina, ca orice etatist care crede că prețul se fixează din birou. Înaintea alegerilor din 2022 a mărit ajutoarele sociale, exact cum făcea stânga. Guvernul lui a împărțit pe ascuns bani parlamentarilor, ca să-i voteze legile. Altă formă, același păcat ca la Lula. Iar admirația lui pentru o dictatură care a fost etatistă până în măduva oaselor spune tot: nu voia un stat mai mic, voia un stat condus de oamenii lui.

În 2022, Lula a câștigat cu 50,9%. Bolsonaro n-a recunoscut rezultatul, iar pe 8 ianuarie 2023 susținătorii lui au năvălit în clădirile Parlamentului, ale Guvernului și ale Curții Supreme. Anchetatorii au găsit apoi un plan de lovitură de stat și un document, tipărit chiar în palatul prezidențial, despre asasinarea lui Lula, a vicepreședintelui și a unui judecător. Un om care plănuiește să rămână la putere cu armata nu e un apărător al libertății, oricât de frumos ar vorbi despre Dumnezeu și familie.

Doar că nici judecata lui nu arată a dreptate curată. L-au condamnat la 27 de ani cinci judecători, nu toți cei unsprezece. Procesul l-a condus un judecător care era în același timp anchetator și una dintre țintele presupusului atentat. Unul dintre cei cinci a votat achitarea și a spus că un judecător n-are voie să fie și anchetator. Printre cei patru care l-au condamnat stăteau fostul avocat al lui Lula și fostul lui ministru al justiției. Unul a vrut să se agațe de putere cu armata. Celălalt are tribunalele.

Al treilea mandat al lui Lula a avut cifre frumoase pe hârtie, inclusiv impozit zero pe salariile mici. O scădere de impozit e lucru bun. Doar că statul n-a cheltuit nici un leu mai puțin, a pus taxa pe alții. Datoria publică a trecut de 82% din economie, dobânda de referință a ajuns la 14%, iar peste 80% din familii sunt îndatorate. În același mandat, Lula i-a spus lui Maduro, în fața lumii, că dictatura din Venezuela e doar o „narațiune”, iar guvernul lui s-a luat la harță cu rețelele sociale care nu cenzurau destul.

Campania din 2026 a arătat cele două fețe ale statului mai clar ca oricând. Lula a promis că desființează prin lege săptămâna de șase zile de muncă, fără tăieri de salariu. E aceeași greșeală ca la salariul minim: statul hotărăște cât valorează o oră de muncă, iar cine nu mai e angajat nu apare în nicio statistică. A promis transport public gratuit în weekend, ca și cum autobuzul ar merge cu aer. A promis ca Petrobras să intre iar în distribuția de carburanți.

Flávio Bolsonaro, fiul trimis în locul tatălui condamnat, a pornit bine: tăierea a cel puțin zece ministere, privatizări, taxe mai mici pe curent și carburanți. Apoi a început să-l copieze pe Lula. A promis că păstrează și mărește Bolsa Família. A anunțat că votează și el săptămâna de cinci zile impusă prin lege. Iar la televizor a promis un nou minister, al Prosperității. Să tai zece ministere și să faci al unsprezecelea ca să le aduci oamenilor bunăstarea e rețeta perfectă a statului care nu se mai oprește din crescut. Mai mult, a promis grațierea tatălui său, iar mulți votanți de centru au înțeles din asta că nu-l aleg pe fiu, ci îl readuc pe tată.

În primul tur, pe 4 octombrie, Flávio a ieșit primul. Trei săptămâni mai târziu, Lula a câștigat cu 51,8%, cu o campanie construită pe frică: dacă vine dreapta, vă taie ajutoarele. Au mers la vot aproape trei milioane de oameni care stătuseră acasă în primul tur, iar Lula a luat toate cele nouă state din nord-est. În ziua votului, fostul lui avocat, ajuns judecător la Curtea Supremă, a prelungit votul cu două ore, când unele secții erau deja închise, deși și campania lui Flávio ceruse prelungiri în câteva state. Acum Flávio cere anularea alegerilor.

Să ne uităm însă la omul pe care nu-l arată nicio televiziune. João are un mic atelier de tâmplărie în São Paulo și e unul dintre cei 26 de milioane de brazilieni care lucrează pe cont propriu. Sub stânga îi crește impozitul, ca să se plătească ajutoarele, creditul ieftin dat firmelor prietene și portul din Cuba. Lui Bolsonaro i-a cerut libertate și a primit un președinte care fixa prețul benzinei din palat și care, când a pierdut, a vrut să rămână cu ajutorul armatei. Maria, din Maranhão, nu poate fi angajată legal pentru cât valorează munca ei, așa că trăiește dintr-un ajutor și din munca la negru, iar la fiecare alegere i se spune că, dacă votează greșit, rămâne flămândă. João și Maria plătesc oricine ar câștiga.

Există doar două feluri în care se poate rândui o societate. Fie oamenii hotărăsc singuri, cu munca, banii și familia lor, fie hotărăște statul pentru ei. A treia cale nu există. Brazilia o alege de 50 de ani pe a doua, doar că schimbă din când în când pălăria celui care conduce: uniformă, insignă roșie, apoi iar uniformă.

Acum trei mii de ani, poporul lui Israel i-a cerut proorocului Samuil un împărat. Samuil i-a avertizat că împăratul le va lua fiii la oaste, ogoarele, viile și zeciuiala, apoi a adăugat: „voi veți fi robii lui, și veți striga îngreuiați în zilele acelui împărat, dar Domnul nu vă va auzi”. Brazilia își cere de 50 de ani împărați. Libertatea nu vine de la cel care câștigă alegerile. Vine din clipa în care oamenii nu mai cer împărat.