Acum câteva zile, procurorii de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București au percheziționat casa unui avocat din Capitală. Motivul oficial, trei postări pe Facebook. Dar dacă citești cu atenție actul de urmărire penală, observi ceva mult mai grav decât niște postări. Printre probele înșirate de procurori se numără o dedicație scrisă de mână, cu un citat atribuit Sfântului Nicolae Velimirovici, un episcop ortodox sârb canonizat oficial și de Biserica noastră, și o relicvă textilă din veșmintele Sfântului Ilie Lăcătușu, preot canonizat în 2025. Niciunul dintre cei doi sfinți n-a fost vreodată condamnat de o instanță pentru nimic. Procurorilor le-a fost de-ajuns să spună că ar fi fost asociați istoric cu mișcări de extremă dreapta din perioada interbelică, ca să transforme evlavia unui om în material de dosar.

Citind asta, mi-am adus aminte de o carte scrisă acum aproape două sute de ani de economistul francez Frédéric Bastiat. Se numește simplu, Legea. Bastiat spunea că legea a fost creată cu un singur scop, să apere viața, libertatea și proprietatea oamenilor de cei care vor să le ia prin forță. Atunci când statul răstoarnă acest scop și folosește legea ca să cerceteze ce icoane ai în casă sau ce ai scris pe o carte, legea nu mai apără nimic. Devine ea însăși unealta jafului, doar că un jaf legalizat, făcut cu mandat de percheziție și cu mascați la șase dimineața.

Mai e o întrebare simplă pe care orice om de bun simț o pune instinctiv. Cine a fost vătămat aici? Economistul american Murray Rothbard avea un principiu pe care îl repeta des, fără victimă nu există infracțiune. Nimeni n-a fost jefuit, bătut sau înșelat de o dedicație cu un citat dintr-un sfânt. Singura victimă reală din toată povestea asta e libertatea de conștiință a unui om care a avut, culmea, evlavie.

Friedrich Hayek a scris în Drumul către servitute ceva ce ar trebui citit în orice oră de istorie din școală. Nicio societate nu cade dintr-o dată într-un regim care îți controlează gândurile. Se ajunge acolo în pași mici, fiecare prezentat drept necesar, limitat, justificat de o anchetă sau alta. Astăzi pasul mic e o dedicație și o iconiță. Acum șaptezeci de ani, pasul mic erau cărțile găsite în casă de oamenii Securității. Nu exagerez eu comparația. Chiar părintele Adrian Agachi, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, a întrebat public, în ce an suntem, 2026 sau 1950 toamna? Când biserica însăși pune întrebarea asta, înseamnă că ceva s-a stricat serios în felul în care statul își înțelege limitele.

Și mai e un principiu pe care îl învățăm încă din facultate, dar pe care pare că l-am uitat cu toții. Prezumția de nevinovăție. Niciun tribunal n-a stabilit vreodată că Sfântul Nicolae Velimirovici sau Sfântul Ilie Lăcătușu au fost vinovați de ceva. Au fost doar asociați, cu ani în urmă, de niște mișcări care n-au nicio legătură cu motivul pentru care lumea îi cinstește azi ca sfinți, anume suferința lor în lagăre și în temnițe comuniste. Dar pentru procurorii din 2026, simpla asociere istorică, nedemonstrată în instanță, e suficientă ca probă de vinovăție. Așa ceva nu e justiție. E prezumție de vinovăție, cu altă haină.

Las întrebarea deschisă, pentru că merită gândită cu atenție, nu doar simțită ca indignare de moment. Dacă mâine procurorii găsesc la tine în casă o cruce, o icoană sau o carte de Eminescu, asta te face vinovat de ceva? Și dacă răspunsul tău e nu, firește că nu, atunci de ce a fost suficient pentru un avocat din București?