Azi, mii de oieri sunt la București. Unii cu tractorul, unii cu mieii pe brațe, unii cu pancarte pe care scrie că oile lor au trecut marea, dar acum se confruntă cu disperarea. Înțeleg furia. Nu e o furie fabricată în laboratoare politice, e furia unui om care a muncit toată viața și vede că munca lui nu mai valorează nimic. Un animal pe care îl creștea cu 21 de lei kilogramul s-a prăbușit la 13-14 lei. Piețele externe sunt blocate. Banii pentru animalele ucise nu vin. E greu să nu simți că ceva e profund nedrept.
Și e adevărat. Ceva e profund nedrept. Dar problema e că cea mai mare parte din revendicările cu care au ieșit în stradă nu fac decât să ceară mai mult din ceea ce i-a distrus. Și asta e o greșeală pe care trebuie s-o numim pe nume, chiar dacă e incomodă.
Să începem cu ce e corect în această poveste. Pesta micilor rumegătoare a apărut, e reală, nu e o invenție. Dar răspunsul Comisiei Europene, adică blocarea totală a exporturilor de animale vii din întreaga Românie până la 31 decembrie 2026, e o intervenție disproporționată. România a cerut ca județele fără focare să fie tratate separat, să se permită exportul din zonele curate. Bruxellesul a refuzat. Deci da, oierii au dreptate că exportul e blocat de o decizie politică, nu strict sanitară. Au dreptate că prețul pe care îl primesc pentru animalele ucise nu acoperă costul real. Au dreptate că banii ăia nu vin la timp. Toate astea sunt adevărate.
Acum vine partea incomodă.
Frédéric Bastiat, un economist francez din secolul XIX care a înțeles statul mai bine decât oricine altcineva, spunea că există o artă în economie: să nu te uiți doar la ce se vede, ci și la ce nu se vede. Ce se vede e fermierul disperat care primește bani de la stat și își poate plăti datoriile. Ce nu se vede e un muncitor din Iași sau din Ploiești care plătește cu munca lui acele despăgubiri fără să fi fost întrebat dacă vrea. Banii nu apar din neant. Fiecare leu pe care statul îl dă unui oier ca despăgubire e un leu scos din buzunarul altcuiva fără consimțământul lui.
Henry Hazlitt, care a scris în 1946 cartea Economia într-o lecție, una dintre cele mai clare cărți de economie scrise vreodată, a explicat ce se întâmplă când statul decide să salveze un sector economic. Când guvernul alocă bani pentru a compensa pierderile sectorului X, taxează sectoarele Y și Z pentru a-l menține în viață pe X. Oamenii care ar fi cheltuit acei bani pe alte lucruri nu mai pot face asta. Economia în ansamblu e mai săracă, nu mai bogată.
Există o problemă și mai adâncă, pe care economistul austriac Jörg Guido Hülsmann a descris-o ca hazard moral. Dacă știi că statul vine să îți acopere pierderile indiferent de ce se întâmplă, comportamentul tău se schimbă. Nu mai ai același stimulent să te asiguri privat împotriva bolilor, să investești în biosecuritate, să nu depinzi de un singur canal de vânzare. De ce să o faci, dacă oricum vine cineva să te salveze? Nu e că oierii ar fi oameni răi sau nepăsători. E că sistemul de despăgubire de stat creează automat această logică, și în timp acea logică face sectorul mai fragil, nu mai rezistent.
Acum să ne uităm concret la ce cer azi în Piața Victoriei.
Deblocarea exporturilor este o revendicare perfect justă și o susțin 100%. Statul și Uniunea Europeană blochează un schimb voluntar între un producător român și un cumpărător din Arabia Saudită sau din Iordania. Acel schimb nu face rău nimănui. Ambele părți vor să îl facă. Statul nu are niciun drept moral să îl interzică, mai ales nu prin generalizări geografice care pedepsesc ferme curate pentru vina altora.
Despăgubirile integrale din bani publici pentru pierderile de la export sunt o altă poveste. Dacă exporturile au fost blocate printr-o decizie a statului, statul e responsabil. Dar calea corectă nu e să ceri statul să transfere bani de la alți cetățeni la tine, ci să îți ceri dreptul înapoi, adică exportul liber. Despăgubirea de stat nu rezolvă problema structurală, o maschează temporar.
Vaccinarea pe cheltuiala statului este revendicarea clasic intervenționistă. Dacă vaccinul e necesar pentru că boala reprezintă un risc real, costul lui e un cost de producție al fermei, nu o datorie a contribuabililor. Cu același argument ar putea un brutar să ceară statului să îi plătească drojdia, sau un taximetrist să îi plătească benzina. Faptul că fermierii sunt simpatetici și meseria lor e tradițională nu schimbă logica economică.
Despăgubirile pentru pagubele produse de fauna sălbatică ridică o problemă mai profundă. Oierii cer bani de la stat pentru atacuri. Dar problema reală nu e că nu primesc bani, e că nu au voie să se apere singuri. Dreptul de a-ți proteja proprietatea, turma ta, munca ta de ani de zile, ar trebui să fie un drept natural, nu ceva pentru care trebuie să aștepți permisiunea statului sau bani de la stat după ce paguba e deja produsă. Soluția nu e mai mult fond de stat, e mai multă libertate.
Cât despre pășuni și prioritate la concesionare, și acolo logica e aceeași. Sună rezonabil la prima vedere, dar înseamnă tot că cineva din administrație decide cine e fermier activ și cine nu, cine primește accesul și cine nu. Piața ar rezolva asta mai simplu: drepturi clare de proprietate privată asupra pășunilor, și fiecare plătește prețul real. Acum se bat cu toții pe o resursă administrată de stat, și rezultatul e exact ce vedem, adică conflicte, favoritism și frustrare.
Ludwig von Mises a explicat că intervenționismul are o dinamică proprie. O intervenție creează probleme noi, care cer alte intervenții, care creează alte probleme, și tot așa. Ciobanii sunt victime ale acestei dinamici. Politica agricolă europeană i-a obișnuit cu subvenții și despăgubiri. Dependența de exportul de animale vii a crescut fără un sistem paralel de asigurare privată. Când criza a venit, nu existau mecanisme private de protecție, pentru că de ce să le construiești când statul e mereu acolo să te salveze? Și acum cer mai mult stat pentru a repara ce a stricat statul anterior.
Nu spun că oierii sunt vinovați pentru situația lor. Nu sunt. Sunt oameni care au jucat după regulile unui joc stabilit de alții și acum descoperă că regulile s-au schimbat peste noapte. E nedrept. Dar răspunsul la o dependență de stat nu poate fi mai multă dependență de stat.
Dacă azi s-ar ridica toate restricțiile, dacă s-ar da toți banii ceruți, dacă s-ar schimba toată conducerea ANSVSA, oieritul românesc ar rămâne la fel de vulnerabil la prima nouă criză sanitară sau la prima nouă decizie birocratică de la Bruxelles.
Soluția reală e alta. Dreptul absolut de a exporta fără restricții arbitrare. Asigurări private pentru riscuri epidemiologice, plătite de cei care beneficiază de ele. Dreptul de a-ți apăra proprietatea de prădători fără să aștepți un funcționar. Proprietate privată clară asupra pășunilor. Procesare locală a cărnii care să reducă dependența de exportul de animale vii.
Oierii au dreptul să fie furioși. Au dreptul să protesteze. Exportul blocat e o injustiție reală. Dar furia lor trebuie îndreptată clar spre cel care le-a luat dreptul de a-și vinde marfa, nu să ceară de la același stat compensații pentru că le-a luat-o. Statul nu e binefăcătorul nimănui. E exact instituția care, cu o decizie semnată undeva la Bruxelles, a putut șterge în câteva ore munca lor de ani de zile.