Există un moment în orice conversație publică de azi când apare cuvântul „dreptate" și discuția se termină. Nu fiindcă s-a ajuns la un răspuns, ci fiindcă toată lumea a umplut cuvântul cu ce vrea ea și nu mai vorbesc de același lucru.

Sfântul Vasile cel Mare, în a treia secțiune din Omilia a XII-a, comentează versetul 3 din primul capitol al Proverbelor: „ca să primești învățăturile înțelepciunii, ale dreptății, ale judecății și ale nepărtinirii." Trei virtuți distincte, puse una lângă alta de Solomon. Sf. Vasile le ia pe fiecare în parte și le definește cu o precizie care, dacă ar fi aplicată azi, ar face imposibilă toată industria „dreptății sociale".

Dreptatea, în înțelegerea lui Sf. Vasile — și a tradiției filozofice și creștine de dinaintea lui — înseamnă să dai fiecăruia ce i se cuvine după natura lui și după rânduiala lui Dumnezeu. Nu ce cere el. Nu ce vrea el. Nu ce revendică el. Ce i se cuvine. Diferența e uriașă. Un copil poate cere să mănânce ciocolată la fiecare masă. A-i da ciocolată nu e dreptate față de el — e capitulare în fața dorinței lui. Dreptatea față de un copil înseamnă să-i dai ce are nevoie ca să crească sănătos, fie că vrea el sau nu.

Acum extinzi asta la societate și înțelegi de ce „dreptatea socială" nu e dreptate. E tocmai inversul. Ea nu întreabă ce i se cuvine omului după natura lui — întreabă ce cere el, ce revendică grupul din care face parte, ce compensație i se datorează pentru suferințe istorice reale sau imaginare. Rezultatul nu e dreptate — e un sistem permanent de revendicări fără niciun punct de referință obiectiv.

Judecata (krisis, în greacă) este a doua virtute pe care o discută Sf. Vasile. Judecata nu înseamnă a judeca oamenii cu răutate sau a-i condamna arbitrar. Înseamnă capacitatea de a distinge binele de rău, adevărul de minciună, dreptul de strâmb — și de a acționa conform acestei distincții. Fără judecată, nu există virtute. Dacă nu poți deosebi binele de rău, nu ai cum să alegi binele.

Ideologia progresistă a transformat judecata în cel mai mare păcat posibil. „Nu judeca" a ajuns un scut universal cu care poți bloca orice obiecție morală. Homosexualitatea e un stil de viață valid și nimeni nu are dreptul să judece. Avortul e o alegere personală și a o judeca înseamnă să fii extremist. Divorțul, concubinajul, destrămarea familiei — sunt alegeri personale și judecata asupra lor e „toxică". Rezultatul nu e toleranță — e paralizie morală. O societate care nu mai poate judeca ce e bine și ce e rău nu mai poate funcționa.

A treia virtute, nepărtinirea (euthytes), înseamnă dreptatea aplicată fără preferințe, fără ochii închiși pentru unii și deschiși pentru alții. Același standard pentru toți. Sf. Vasile o explică simplu: același lucru să fie judecat la fel, indiferent de cine îl face.

Stânga modernă a furat și acest cuvânt. „Equity" — în engleză, de unde a invadat tot discursul public și al nostru — sună exact ca nepărtinire. Dar înseamnă exact opusul. Equity în sensul progresist înseamnă să tratezi diferit grupuri diferite tocmai ca să ajungi la același rezultat. Un standard pentru bărbați, altul pentru femei. Nu nepărtinire — e parțialitate sistemică ridicată la rang de principiu.

Feminismul aplică asta consecvent. Femeile trebuie tratate identic cu bărbații în tot ce e avantajos — carieră, salarii, funcții — și diferit față de bărbați în tot ce ar putea fi dezavantajos — serviciul militar, muncile grele, responsabilitatea juridică. Nu e nepărtinire. E un sistem de privilegii cu alt nume.

Cele trei virtuți pe care le descrie Sf. Vasile — dreptatea, judecata, nepărtinirea — formează împreună coloana vertebrală a oricărei ordini sociale sănătoase. Fără ele, nu ai o societate dreaptă. Ai o societate în care cel mai puternic grup de presiune decide ce e „drept" pentru ziua aia.

Și asta e exact ce avem.

Data viitoare, Sf. Vasile trece la ceva aparent mai simplu: educarea tinerilor și a celor neîncercați. Dar o să vedem că și acolo, ce spune el acum 1.700 de ani e mai actual decât orice dezbatere din parlamentul nostru.