Unul dintre cele mai mari succese ale gândirii progresiste este că a convins o bună parte din oameni că adevărul nu există — există doar perspective. „Adevărul tău", „adevărul meu". Fiecare cu experiența lui, fiecare cu lectura lui, nimeni nu poate pretinde că a ajuns la ceva real și obiectiv. Totul e interpretare, totul e construcție socială, totul e putere deghizată în argumente.
Sfântul Vasile cel Mare, în secțiunea finală a Omiliei a XII-a, comentează versetul 6 din Proverbe: „ca să înțeleagă pildă și tâlcuire, cuvintele înțelepților și ghiciturile lor." E ultimul strat al introducerii pe care Solomon o face cărții sale, și e cel mai adânc.
Până acum am văzut că Proverbele e scrisă pentru neîncercați, pentru tineri și pentru înțelepți. Acum Solomon adaugă ceva important: cartea lui are mai multe niveluri de lectură. Pilda — am discutat-o în secțiunea întâi — e vorbă care ascunde sens. Tâlcuirea (în greacă, skoteinos logos — vorba întunecată, vorba adâncă) e și mai ascunsă. Cuvintele înțelepților — cu rezonanța lor tradițională. Ghiciturile — cel mai obscur nivel, rezervat celor cu adevărat înaintați.
Sf. Vasile explică: nu orice om poate citi orice nivel al Scripturii la fel de bine. Nu pentru că unii sunt mai valoroși decât alții, ci pentru că lectura unui text adânc presupune că tu însuți ai o anumită adâncime. Dacă nu ai exersat dreptatea, judecata și nepărtinirea — dacă nu ai crescut în înțelepciune — nu ai instrumentele necesare să pătrundă în straturile mai adânci ale unui text sfânt. Poți citi cuvintele. Dar sensul lor real îți va scăpa.
Asta nu e elitism — e o invitație. Sf. Vasile nu spune că unii sunt excluși pentru totdeauna. Spune că accesul la adâncimea unui text e proporțional cu adâncimea celui care îl citește. Și adâncimea se construiește prin ce am discutat în secțiunile anterioare: virtute, umilință, formare continuă.
Acum uită-te la cum citește ideologia progresistă orice text — fie el biblic, filozofic sau literar.
Teoria critică, pe care se bazează feminismul academic, postcolonialismul și studiile de gen, a dezvoltat o metodă de interpretare numită „hermeneutica suspiciunii". Pe scurt: orice text ascunde în spate relații de putere. Autorul, fie el Solomon, Aristotel sau Shakespeare, este un produs al sistemului opresiv din care face parte. Deci textul nu trebuie citit ca să-i înțelegi sensul — trebuie deconstruit ca să dezvălui puterea pe care o ascunde.
Rezultatul e că orice text ajunge să spună același lucru: că cineva oprimă pe altcineva. Biblia? Patriarhat. Filozofia greacă? Colonialism avant la lettre. Literatura clasică? Rasism și misoginism. Nu mai contează ce a vrut să spună autorul, nu mai contează tradiția de interpretare acumulată în secole, nu mai contează sensul pe care generații de cititori l-au găsit și trăit. Contează ce vede interpretul azi, prin grila lui ideologică.
E exact ce spune Sf. Vasile că nu trebuie să faci. Un text cu adevărat adânc nu se descoperă prin suspiciune — se descoperă prin creștere. Prin virtute dobândită, prin umilință față de cei care au citit înaintea ta, prin recunoașterea că tu nu ești primul și singurul cititor inteligent din istoria omenirii.
„Adevărul meu" nu e adevăr. E opinie. Uneori e o opinie bună. Dar dacă nu poate fi contrazisă, dacă nu poate fi adâncită, dacă nu poate fi pusă față în față cu o tradiție mai veche și mai înțeleaptă decât tine — nu ai ce face cu ea. Nu te duce nicăieri.
Sf. Vasile încheie comentariul la introducerea Proverbelor cu o idee simplă: cartea aceasta e pentru toți, dar fiecare o citește cu ce are. Neîncercatul ia din ea o apărare. Tânărul ia o formare. Înțeleptul ia un adaos. Și cel cu adevărat înaintat poate pătrunde în ghiciturile ei, în straturile pe care ochiul obișnuit le vede ca pe niște cuvinte și nu mai mult.
Omilia a XII-a, luată în ansamblu, este o hartă. O hartă a cum funcționează înțelepciunea, cine are nevoie de ea, cum se dobândește și la ce adâncimi poate ajunge. Și din această hartă reiese clar unde s-a rătăcit lumea modernă: nu dintr-o dată, nu printr-un singur om rău, ci treptat — pildă cu pildă, cuvânt cu cuvânt — golind sensurile de conținut și umplând locul lor cu ideologie.