GÂNDURI DE LA FIRUL IERBII

Dragii mei, haideți să stăm puțin de vorbă, ca de la om la om. Trăim vremuri tulburi și nu trebuie să fii vreun mare analist economic ca să vezi că lumea din jur e îngrijorată. Prețurile cresc la piață, taxele ne strâng cu ușa, iar când te uiți la televizor sau pe internet, vezi tot mai multă neliniște. În inima fiecărui om de bună-credință există o dorință firească: să nu mai vedem suferință, să ne ajutăm aproapele și să trăim într-o societate unde cel necăjit nu este lăsat de izbeliște. Este o dorință profund creștină.

Dar tocmai pentru că această dorință este atât de curată, ea este și cea mai ușor de confiscat de către cei care vor să ne controleze viețile. Astăzi aș vrea să vorbim despre o capcană veche, dar poleită mereu cu haine noi: ideea că statul trebuie să ne ia totul din mână pentru a împărți el, „egal” și „drept”, tuturor. Și ca să înțelegem de unde vine această amăgire, haideți să facem o scurtă călătorie în timp, chiar în inima Revoluției Franceze.

Tragedia unui om fără Dumnezeu

Înainte ca Karl Marx să-și scrie celebrele teorii despre comunism, a existat un om pe nume François-Noël Babeuf (care și-a luat mai târziu numele de „Gracchus”). Acest om a trăit în anii 1790 și este considerat de istorici ca fiind, în fapt, primul comunist revoluționar din istorie. Babeuf lucrase ca expert în drept feudal, văzuse multe nedreptăți ale nobilimii și, pe bună dreptate, era revoltat de ele. Dar în loc să caute dreptatea în adevăr și credință, el s-a afundat într-un ateism radical și într-un materialism întunecat.

Viața lui ne arată o tragedie personală care spune totul despre golul spiritual din inima sa. În 1787, fetița lui de numai patru ani, Sofie, s-a stins din viață. Distrus de durere și lipsit de orice nădejde în viața de apoi sau în Înviere, Babeuf a făcut un gest de-a dreptul macabru: a tăiat inima din trupul neînsuflețit al copilei, a mâncat o parte din ea, iar restul l-a purtat într-un medalion la piept. Biografii săi explică faptul că, neavând credință în nemurirea sufletului, el a crezut că singura cale de a-și păstra fiica aproape era să-și unească fizic trupul cu rămășițele ei. Cât de uscată, cât de lipsită de lumină este viața atunci când Îl scoți pe Dumnezeu din ecuație! Când nu mai ai cerul deasupra capului, rămâi doar cu materia, cu țărâna și cu o disperare care întunecă mintea.

Utopia „Egalilor” sau cum să transformi țara într-o pușcărie

După ce Revoluția Franceză a degenerat în teroare și apoi într-o criză economică cumplită – cu o inflație uriașă provocată de banii de hârtie tipăriți fără noimă de stat – Babeuf a văzut oportunitatea de a-și pune în practică ideile. El a fondat „Conjurația Egalilor” și a cerut o nouă revoluție care să șteargă orice diferență dintre oameni.

Planul lui Babeuf era simplu și de o cruzime înfiorătoare:

• Abolirea completă a proprietății private: Nimic nu mai era al tău, nici măcar casa în care locuiai sau pământul pe care îl munceai.

• Desființarea banilor și a comerțului: Tot ce produceai trebuia predat în depozitele statului.

• Mese publice obligatorii: Oamenii erau obligați să mănânce la ore fixe, în cantine comune, pentru ca nimeni să nu mănânce mai mult sau mai bun decât celălalt.

• Munca forțată: Statul decidea unde muncești și ce anume faci, iar cei „leneși” sau neascultători erau trimiși în lagăre de muncă.

Babeuf spunea că vrea „egalitate reală sau moarte”. Dar marea minciună a acestui sistem – pe care economistul Murray Rothbard a demontat-o atât de limpede – este că pentru a gestiona aceste depozite comune și pentru a împărți mâncarea, e nevoie de o mână de oameni. De niște „superiori”. Așadar, în numele egalității, Babeuf crea cea mai cruntă ierarhie: o mână de birocrați înarmați care decid dacă tu și copiii tăi aveți dreptul la o coajă de pâine. Aceasta nu e egalitate, este sclavie generalizată, o cizmă care apasă pe fața omului pentru totdeauna.

Hristos nu a fost socialist. Despre dărnicia care vindecă sufletul

La procesul său, înainte de a fi trimis la ghilotină în 1797, Babeuf a încercat o ultimă manipulare: s-a comparat cu Iisus Hristos, susținând că Mântuitorul ar fi fost primul care a propovăduit „ura împotriva bogaților” și împărțirea bunurilor. Este o minciună pe care o auzim des și astăzi de la diverse voci moderne. Dar adevărul este cu totul altul.

Iisus Hristos nu a fost un socialist, nu a propovăduit niciodată ura de clasă și nu a cerut niciodată statului să ia cu forța de la unii pentru a da la alții. Sfinții Părinți ai Bisericii noastre, cum a fost Sfântul Ioan Gură de Aur sau Sfântul Vasile cel Mare, au vorbit extrem de aspru împotriva lăcomiei și i-au îndemnat pe cei bogați să își împartă averile cu cei săraci. Dar există o diferență de la cer la pământ între predica lor și decretele lui Babeuf.

„Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui, nu cu părere de rău sau de silă, căci Dumnezeu îl iubește pe cel care dă cu voie bună.” (2 Corinteni 9:7)

Cuvântul cheie aici este „nu de silă”. Generozitatea creștină se naște din libertate și din dragoste. Când tu, din puținul tău, bunica din pensia ei mică sau vecinul mai înstărit, dăruiește o pâine, o haină sau un bănuț unui om necăjit, acolo se petrece o minune. Sufletul tău se curăță de egoism, iar cel care primește simte nu doar ajutorul material, ci și căldura unei inimi omenești. Este o punte de dragoste de la om la om, binecuvântată de Dumnezeu. Acolo este mântuire.

Ce se întâmplă însă în sistemul propus de Babeuf, de Marx sau de socialiștii de astăzi? Statul vine cu jandarmii, îți ia prin taxe și confiscare roadele muncii tale, oprește o mare parte din ele pentru a hrăni aparatul uriaș de birocrați, iar ce rămâne împarte sub formă de „ajutor social” rece, birocratic, depersonalizat. În acest proces nu există nicio fărâmă de dragoste. Cel care dă nu dă din inimă, ci pentru că e obligat sub amenințarea închisorii. Cel care primește nu simte recunoștință față de semenul său, ci o pretenție rece față de stat. În loc de solidaritate, se naște doar resentiment, ură și lene.

Cum ne apărăm sufletul și libertatea?

Oamenii simpli simt adevărul acesta cu inima, fără să aibă nevoie de tratate lungi de economie. Ei știu că munca lor este darul lui Dumnezeu pentru familia lor și că nu e drept ca cineva care nu a ridicat un pai să le ia roadele din bătătură sub pretextul „binelui comun”.

Adevărata comunitate nu se face cu decrete de la guvern. Ea se construiește în jurul Bisericii, în familie, prin sprijinul cald pe care îl oferim vecinului la nevoie, prin claca pe care o facem ca să ridicăm casa unui necăjit, prin darul adus de praznice. Aceasta este solidaritatea firească, românească și creștină. Ea lasă omul liber să fie bun, nu îl transformă într-un număr într-un registru de stat.

Să fim așadar veghetori, dragii mei. Să nu lăsăm pe nimeni să ne fure credința și libertatea în numele unor promisiuni utopice de egalitate perfectă. Să ne ajutăm aproapele din toată inima, de bunăvoie, așa cum ne-a învățat Hristos, știind că adevărata bogăție nu este cea pe care o strângem în hambare păzite de stat, ci cea pe care o dăruim cu dragoste curată din palmele noastre trudite.

Vă mulțumesc că sunteți alături de mine pe acest drum. Dacă v-a plăcut acest gând, trimiteți-l și unui prieten. Să ne ajute Dumnezeu să rămânem buni și liberi!