Dacă locuiești în Iași sau treci prin el zilnic, probabil știi deja ce înseamnă să intri în oraș prin Socola sau Bucium dimineața. Știi cum arată coada de mașini care nu se mișcă. Știi ce înseamnă să pierzi o jumătate de oră înainte să ajungi la serviciu, să treci pe lângă muncitori în salopete portocalii, să auzi bubuitul utilajelor și să te gândești că măcar se face ceva. Că cel puțin acum se repară.

Dar de ce a ajuns pasajul Socola în starea în care a ajuns?

Ultima intervenție majoră pe structura pasajului a avut loc în 1986. Adică acum patruzeci de ani. România anului 1986 era o altă lume, oamenii din ea erau alți oameni, mașinile care treceau pe acel pasaj erau Dacii și Volkswagen-uri de contrabandă. De atunci, prin acel pasaj au trecut generații întregi de ieșeni. S-au plătit impozite. S-au schimbat zeci de primari și sute de consilieri locali. S-au consumat bugete de miliarde de lei. Și pasajul a stat nemișcat, degradându-se lent, an după an, până când expertizele au concluzionat că nu mai poți amâna. Că dacă nu intervii acum, riscul devine inacceptabil.

Acum se intervine. Proiectul de reabilitare costă 64 de milioane de lei și va dura 18 luni. Lucrările se fac etapizat, pe jumătăți, ca traficul să nu fie blocat total. Primăria anunță rute alternative, management de trafic, coordonare cu Poliția Rutieră. Sună organizat. Sună profesionist.

Numai că în același timp, pasajul Alexandru cel Bun este și el în plin șantier. Investiție de 84 de milioane de lei. Și tot acum, în aceeași zonă, ApaVital a primit undă verde pentru lucrări pe mai multe străzi din cartierul Bucium. Practic, tot ce s-a lăsat nesoluționat zeci de ani se rezolvă acum, deodată, în același loc, în același interval de timp.

Și ieșeanul plătește nota stând în trafic.

Gândește-te simplu. Dacă pasajul ăsta ar fi proprietatea unui om sau a unei companii private, care și-ar asigura venitul din taxarea utilizatorilor, ce s-ar fi întâmplat cu el în 40 de ani? Acel om ar fi reparat structura în timp util, nu pentru că e mai bun sau mai moral decât un funcționar de la Primărie, ci pentru că altfel pierdea. Un pasaj degradat înseamnă accidente, înseamnă proces, înseamnă despăgubiri, înseamnă că utilizatorii iau altă rută dacă există una. Interesul propriu și răspunderea directă sunt cele mai bune garanții că lucrurile se fac la timp.

Funcționarul public care administrează un bun al statului nu are același stimulent. Dacă pasajul se degradează, nu pierde nimic personal. Bugetul se completează din taxe indiferent de calitatea serviciului. Nu există posibilitatea de a pierde clienți în favoarea unui concurent, pentru că nu există concurent. Monopolul drumurilor publice este absolut. Statul deține monopolul drumurilor, al licențelor de operatori de transport, al deciziei despre ce rute se deschid și ce rute se închid. Nu ai alternativă. Ești captiv.

Iar când lucrurile ajung în prag de colaps și nu mai poți amâna, răspunsul nu vine din rușine sau din simțul răspunderii. Vine dintr-un contract de zeci de milioane de lei, din conferințe de presă cu tehnicieni în spatele unui banner, din promisiuni despre cum va arăta pasajul când va fi gata. Cel care a semnat că totul e în regulă timp de 20 de ani nu răspunde. Cel care taie panglica la final câștigă capital politic.

Henry Hazlitt, unul dintre cei mai clari scriitori de economie din secolul trecut, explica într-o carte care ar trebui să fie în fiecare casă un lucru fundamental: eroarea pe care o face omul de rând când evaluează ce face statul cu banii lui este că vede întotdeauna ce s-a construit, dar nu vede niciodată ce nu s-a mai putut face. Vede pasajul reabilitat. Nu vede cele 64 de milioane de lei care nu au mai rămas în buzunarele a zeci de mii de ieșeni. Nu vede afacerile care nu s-au mai deschis cu banii ăia. Nu vede mașinile care nu s-au mai cumpărat, reparațiile la casă care nu s-au mai făcut, copiii care nu au mai ajuns la un curs privat mai bun. Toate astea sunt invizibile. Pasajul e vizibil.

Dar banii nu au apărut din neant. Au fost luați. Prin impozite, prin taxe locale, prin contribuții obligatorii. Din fiecare salariu, din fiecare factură, din fiecare tranzacție comercială din județul Iași. Și au ajuns la buget, de unde urmau să fie alocați rațional, cu planificare, în funcție de nevoile comunității. Asta e promisiunea statului. Asta e justificarea pentru care monopolul e acceptat și pentru care oamenii cedează o parte din veniturile lor.

Realitatea e că niciun funcționar, niciun primar, niciun consiliu local nu poate ști ce nevoi are o comunitate mai bine decât oamenii din acea comunitate. Nu pentru că sunt incompetenți sau corupți, deși și asta există, ci pentru că informația necesară nu există centralizat nicăieri. Ea există dispersat, în milioane de decizii individuale, în preferințele și prioritățile fiecărui om în parte. Când lași piața să aloce resurse, aceste informații se agregă prin prețuri, prin profit și pierdere, prin semnalele pe care le dă concurența. Când statul preia alocarea, mecanismul ăsta dispare și rămâi cu decizii politice, cu priorități electorale și cu contracte semnate după criterii pe care nu le vei afla niciodată.

Ieșeanul care stă în coada de mașini nu câștigă nimic din tot spectacolul ăsta. El plătește de două ori. O dată prin impozitele care au alimentat bugetul din care se fac acum lucrările. A doua oară prin timpul pierdut zilnic în trafic, timp care înseamnă bani, înseamnă oportunități, înseamnă nervi și uzură.

Soluția nu e să cerem primăriei să facă lucrurile mai bine. Instituțiile nu se schimbă prin apeluri la conștiință. Se schimbă prin restructurarea stimulentelor, prin introducerea răspunderii reale, prin concurență acolo unde e posibilă și prin eliberarea energiei private acolo unde statul a demonstrat că nu poate face față. Drumuri private cu taxă de utilizare există în zeci de țări și funcționează mai bine decât cele publice. Nu e o utopie. E o constatare.

Până atunci, ieșeanul merge mai departe la muncă prin trafic. Plătește. Și crede că pasajul reabilitat e un dar de la stat. Nu e. E restul din banii lui, înapoiat cu întârziere de patruzeci de ani.

Surse și lectură suplimentară

Pasajul Socola — reabilitare 64 milioane lei, 18 luni, lucrări etapizate — stireadeiasi.ro

Pasajul Alexandru cel Bun — reparații capitale 84 milioane lei — bzi.ro

Andreas Stamate-Ștefan, Misterioasa și greu definibila cale de mijloc — monopolul drumurilor în România — mises.ro

Henry Hazlitt, Economia într-o lecție — efectul invizibil al cheltuielilor publice — disponibilă la mises.ro