În 1513, un diplomat florentin demis, torturat și trimis la fermă a scris o carte scurtă despre cum se ia și se ține puterea cu adevărat. Nu cum ar trebui să fie lucrurile, ci cum sunt. Machiavelli a scandalizat Europa. Cinci secole mai târziu, Prințul e încă pe raftul oricărui om care vrea să înțeleagă puterea.
Patru sute de ani după el, într-o celulă de închisoare fascistă, Antonio Gramsci l-a rescris pentru vremea noastră. Prințul nu mai era un om, ci Partidul. Un Prinț Modern, colectiv, care nu mai asaltează palatul. Capturează mințile, școlile, ziarele și cultura. Caietele lui au devenit manualul marșului cel lung prin instituții.
Prințul vremii noastre este Prințul Minciunilor: socialismul, în toate formele lui. Regimul cu poliția secretă, partidul cu marșul lui cel lung, statul managerial cu comitetele lui și obiceiul de minte care nu mai are nevoie de realitate. Vom descrie cum ia puterea, cum o păstrează și cum cade. Rece, ca niște mecanisme. Fără indignare. Faptele ajung.
Gramsci și-a scris caietele în închisoare. Astea sunt caiete din libertate. Din România, unde experimentul s-a făcut pe noi patruzeci și cinci de ani. Cu ochii la Paris, unde s-au născut multe dintre idei, și la Londra, unde ideile sunt cântărite față de realitate.
Ce este socialismul
Socialismul nu e o economie care eșuează. E o tehnică de putere care funcționează.
E o retorică plină de contradicții, folosită ca să capeți putere peste oameni, manipulând pe cei mai ușor de manipulat. Tot restul, economia, filosofia, sloganurile, e costum.
De ce contradicții? Pentru că o retorică contradictorie poate spune totul tuturor deodată: egalitate și privilegiu, libertate și protecție, belșug fără muncă. Fiecare aude jumătatea care-i convine. Logica limitează ce poți spune. Contradicția înlătură limita.
De ce pe cei mai ușor de manipulat? Pentru că puterea, sub regula majorității, are nevoie de numere, nu de calitate. Nu trebuie să convingi mințile cele mai bune. Trebuie doar pe cele mai disponibile: invidioșii, speriații, comozii care n-au suportat niciodată costul opiniilor lor și pe cei pe jumătate inteligenți, destul de deștepți să repete cuvintele, nu destul de deștepți să le pună la îndoială. Adună-i și ai o majoritate.
Uită-te apoi la ce zice și la ce produce.
Promite egalitate și produce cele mai inegale societăți: nomenclatura în magazinele ei speciale, restul lumii la coadă.
Zice că eliberează muncitorii, și în 1977 minerii din Valea Jiului, apoi în 1987 muncitorii de la Steagul Roșu din Brașov, au trebuit să se ridice împotriva statului muncitorilor.
Promite belșug și scapă de oamenii care produc belșugul. Venezuela, așezată pe cele mai mari rezerve de petrol din lume, a văzut cum oamenii ei au pierdut în medie unsprezece kilograme într-un singur an.
Zice că statul se va ofili și construiește cel mai mare stat din istorie. Promite pace și are nevoie de un dușman pentru fiecare eșec.
„De la fiecare după capacitatea lui, fiecăruia după nevoile lui.” Nevoile, mai ales ale celor imorali, sunt nelimitate. Capacitatea e pedepsită.
Cineva trebuie să rezolve contradicțiile astea. În socialism, ăla e poliția, cu forța. Când teoria zice una și realitatea alta, niciodată teoria nu e arestată.
De-aia e anti-viață. Viața funcționează prin a vedea realitatea corect. Orice ființă vie supraviețuiește pentru că citește lumea cum e. Socialismul oprește instrumentele: prețurile care spun ce e rar, profitul și pierderea care spun ce merge, vorbirea liberă care spune ce e greșit. O societate care nu mai vede unde merge ajunge unde ajung mereu societățile socialiste: mai întâi coada, apoi foametea și lagărul.
Și totuși revine mereu. De ce? Pentru că n-a fost niciodată o teorie economică care a eșuat. E o tehnică de putere care funcționează. Economia eșuează mereu. Retorica nu, pe cei mai ușor de manipulat și pentru cei care se ridică manipulându-i pe ăștia. Socialismul n-a livrat niciodată ce zice. A livrat mereu ce e făcut să livreze: putere.
Cum îl recunoști când nu-și mai spune pe nume? Întoarce logica și uită-te la simptome. Minte, pentru că nu suportă realitatea. Are nevoie de o urgență, ideal de un război, ca să-și ascundă contradicțiile. Și nu plătește niciodată pentru greșelile lui. Întotdeauna plătește altcineva.
O contradicție nu poate supraviețui unei propoziții clare. Judecă-l după rezultate, nu după ce zice. Întreabă mereu trei lucruri: Cine plătește? Față de ce? Ce te-ar dovedi greșit? Manipulatorul are nevoie să fii confuz. Claritatea e primul act de rezistență.
Marșul cel lung. Lula, Gramsci-ul Americii Latine
America Latină e un pic în urmă față de Europa, dar urmează același scenariu. Lula e de fapt Gramsci-ul lor, sau Dutschke-ul lor.
În Europa cotitura a venit în 1968. Revoluția eșuase în stradă, așa că generația de ’68 a luat sfatul lui Gramsci și sloganul lui Dutschke: nu asalta palatul, marșează prin instituții.
America Latină a avut propria revoluție de stradă: gherilele lui Che. Au eșuat și ele. Apoi a căzut Zidul Berlinului și stânga a pierdut și modelul, și banii.
În 1990, Lula, liderul Partidului Muncitorilor, care tocmai pierduse alegerile prezidențiale, a chemat stânga întregului continent la un hotel în São Paulo. El și Fidel Castro se înțeleseseră ca partidul lui să găzduiască întâlnirea. S-a născut Forul de la São Paulo: partide comuniste, partide socialiste și mișcări de gherilă, toate la o masă.
Vara asta Lula însuși a explicat de ce l-a creat: credea că stânga Americii Latine poate fi educată prin alegeri. Drumul spre putere nu era pușca, ci organizarea oamenilor și câștigarea voturilor. Și că va dura 20-30 de ani.
Ăsta e marșul cel lung: nu războiul de manevră, ci războiul de poziție. Gramsci, tradus în portugheză.
Și a mers. În cincisprezece ani partide din Forum guvernau Venezuela, Bolivia, Nicaragua, Uruguay, El Salvador și Brazilia însăși. În Cuba, bineînțeles, comuniștii n-au părăsit puterea din 1959.
Brazilia a avut chiar dascălul marșului cel lung. Paulo Freire, autorul Pedagogiei celor oprimați, cartea care a transformat predarea în trezirea conștiinței revoluționare, a condus școlile din São Paulo pentru partidul lui Lula din 1989.
În Europa marșul cel lung a fost o idee. În America Latină are un fondator, o adresă și o listă de membri. Dutschke a dat Europei un slogan. Lula a dat Americii Latine o organizație.
Dar America Latină a început marșul douăzeci de ani după Europa și poate fi prima care iese din el. Argentina, El Salvador, Bolivia și Chile au făcut-o deja. Brazilia, deocamdată, rămâne în linie. Comuniștii nu renunță la putere odată ce au pus mâna pe ea.
Bukele a spus clar: „Dacă nu destituiești judecătorii corupți, NU POȚI reforma țara. Vor forma un cartel (o dictatură judiciară) și vor bloca toate reformele.”
Brazilia tocmai a arătat-o live. Curtea Supremă a anulat condamnările de corupție ale lui Lula pe motive procedurale. Aceeași curte l-a condamnat pe principalul lui rival, Jair Bolsonaro, la 27 de ani de închisoare, după ce curtea electorală îl interzisese deja să candideze. Lula a câștigat un al patrulea mandat.
Franța a practicat asta de zeci de ani, poate mai subtil și discret, deși în 2013 un sindicat de magistrați de stânga a fost prins cu un „zid al idioților” în birouri: fotografii ale politicienilor de dreapta prinse pentru batjocură.
Sufragiul universal are sens doar dacă ultimul cuvânt aparține celor aleși, nu unei rețele de magistrați iremovabili care interpretează regulile după propriile interese. Fără demiterea reală a judecătorilor politici, alegerile rămân teatru. Cartelul rămâne pe loc.
Acum gândește-te la România, unde n-a existat niciodată o lustrație adevărată. Punctul 8 din Proclamația de la Timișoara o cerea încă din martie 1990. Legea lustrației a ajuns la vot abia după douăzeci de ani și a fost declarată neconstituțională în 2012. Magistrații formați și promovați sub Ceaușescu au rămas în sistem și au crescut generațiile de după ei. Metodele sunt mai subtile acum, ăștia sunt deștepți, dar rezultatele sunt aceleași.
Și ca să fie deplin, uită-te cine l-a felicitat imediat pe Lula cel corupt: Ursula von der Leyen. Cine se aseamănă se adună de la prima vedere. Ne spune multe despre amândoi.
El a spus-o pe față în 1987
Nu e teorie. Nu e interpretare. În 1987, Lula a explicat deschis cum se implantează socialismul în Brazilia. Nu prin lovitură de stat, nu prin copierea Cubei sau a Uniunii Sovietice. Prin pregătirea conștiinței poporului. Lent. Pe decenii. Marșul cel lung, spus cu gura lui.
Iată fragmentul:
„Nu poți lua regimul cubanez, să-l pui pe o navă și să-l aduci în Brazilia: «decretul numărul 1: socialism în stil cubanez». Nu merge. Nici nu poți aduce regimul sovietic… nici ăla nu merge.
Cred că va fi lent, va fi greu, dar se va face în măsura în care conștiința poporului brazilian va fi pregătită să-l implanteze. Cred în asta și lucrez pentru asta.
Sunt atât de pesimist încât cred că, chiar dacă am face revoluția azi și am răsturna guvernul, ne-ar lua 30, 40 sau 50 de ani să implantăm socialismul ăsta, într-o țară ca Brazilia. De-aia nimeni nu trebuie să se teamă că se va întâmpla imediat.
Trebuie să plantăm acum ca să culegem peste câțiva ani. Pe asta pariez și pentru asta lucrez.”
Asta a fost planul. Nu a fost secret. A fost spus pe față, în 1987. Restul e doar execuție.
PS. Chiar în zilele în care pregăteam textul ăsta, Brazilia a mai dat o lecție. Duminică, 25 octombrie, la 21:09, tribunalul electoral a confirmat victoria lui Lula. La 21:16, deci după șapte minute, Poliția Federală cerea deja Curții Supreme să-i ia pașaportul lui Flávio Bolsonaro, rivalul învins. Judecătorul Alexandre de Moraes a aprobat cererea în aceeași seară și i-a interzis să iasă din țară. Motivele oficiale au fost o suspiciune legată de un cont bancar din Portugalia al unui avocat și o declarație a fratelui său, Eduardo, care spusese că Flávio ar trebui să plece din țară dacă pierde. Este același Moraes care s-a ocupat și de dosarul lui Jair Bolsonaro, tatăl lui.
Marți seara, 27 octombrie, Flávio a trecut în Argentina pe podul de la Foz do Iguaçu, cu pașaportul italian, împreună cu soția și cele două fete. De acolo a luat avionul și miercuri dimineață a aterizat în Florida. Autoritățile argentiniene spun că a intrat legal, cu acte valabile. Zvonul că l-ar fi ajutat Milei personal nu l-a confirmat nimeni până acum.
Socialismul: poți intra în el votând. Dar ca să ieși din el, trebuie să lupți.
