Petrișor Peiu a venit cu o prezentare spectaculoasă: 10 propuneri AUR față în față cu cele 10 ale PSD. Pe hârtie, AUR pare mai concret. Dar când tragi linie, tot la stat ajungi — fie el planificator sau naționalist.


Pe 2 septembrie 2026, Petrișor Peiu, liderul senatorilor AUR, a ținut o conferință de presă pe care ai putea s-o numești „duel de priorități". Pe ecranul din spatele său: „Răspunsul AUR la cele 10 priorități propuse de PSD". Comparație punct cu punct. Ce zice PSD pe fiecare domeniu, ce propune AUR. Și trebuie să recunoaștem — ca format, a fost mai interesant decât media politicii românești.


Dar dacă îl lași pe Peiu să vorbească și nu te întrebi dacă propunerile lui chiar rezolvă ceva, ai ratat esențialul. Că e AUR sau PSD, trebuie să pui aceeași întrebare pe care Hazlitt o cerea aplicată oricărei politici publice: care sunt efectele pe termen lung, nu doar cele imediate? Și cine plătește, de fapt?


Iată analiza mea.


Diferența de stil e reală, diferența de substanță — mai puțin


Peiu a caracterizat propunerile PSD cu un cuvânt repetat obsesiv: „audit". PSD vrea să facă audit energetic, audit instituțional, audit agricol, inventar, calendar, portal public. Adică: procese, nu rezultate. Și are dreptate în această critică — lista PSD sună a birocrație organizată, nu a reformă.


Propunerile AUR sunt mai concrete: cifre, proiecte cu numele de locații, reduceri fiscale cu procente. Asta e mai bine ca formă de comunicare politică. Dar concretețea nu înseamnă automat că propunerea e corectă sau că funcționează.


Mises a explicat în „Birocrația" că problema nu e că statul face audituri în loc de acțiune. Problema e că statul, indiferent ce face, nu are mecanismul prețurilor de piață care să-i spună dacă a ales bine. Un audit de stat nu costă pe nimeni personal nimic dacă e prost făcut. O investiție privată costă pe investitor cu totul dacă e greșit calculată. Asta e diferența fundamentală — nu PSD vs. AUR.


Fiscalitatea — singurul domeniu unde AUR are dreptate fără rezerve


AUR vrea să readucă TVA-ul la 19% (de la 21% azi) și cota redusă la 9% (de la 11%). Vrea impozit pe dividende de 8% în loc de 16%. Vrea pragul microîntreprinderilor ridicat înapoi la 500.000 de euro față de 100.000 azi.


Asta nu e revoluție fiscală, e corecție a unui furt organizat. Majorările din 2025–2026 au lovit direct în consumatorul cu venituri mici, în micul antreprenor și în femeia cu salon sau bărbatul cu service auto. Ei n-au avocați fiscali și nici lobbyiști — ei simt TVA-ul în buzunar, nu pe hârtie.


Henry Hazlitt a explicat simplu: „Arta economiei constă în a urmări nu doar efectele imediate ale unei politici, ci și efectele pe termen lung, și nu doar consecințele asupra unui grup, ci și efectele asupra tuturor grupurilor." TVA-ul mai mare nu aduce automat mai mulți bani la buget — reduce consumul, crește evaziunea și îngropă firmele mici sub costul de conformare.


Thomas Sowell merge mai departe: fiecare regulă fiscală în plus e o barieră care avantajează marile corporații față de micii antreprenori care nu-și permit avocați și contabili. Sub masca „echității fiscale", tot bogații câștigă.


Peiu are în buzunar 1,7 milioane de acțiuni la OMV Petrom. Dividendele lui la 8% înseamnă mai puțin impozit plătit decât la 16%. Conflictul de interese e real. Măsura, în sine, tot corectă rămâne. Asta nu îl absolvă pe Peiu, dar nici nu invalidează propunerea.


Energia — AUR corect pe diagnostic, confuz pe tratament


Propunerea numărul unu a AUR e oprirea decarbonizării. Bine. Green Deal e planificare centrală europeană aplicată la energie. Hayek — în „Drumul către servitute" — arăta că planificarea la nivel supranațional e cel mai greu de corectat democratic tocmai fiindcă e cel mai departe de cetățeanul care îi suportă efectele.


Dovada o are Germania. A cheltuit peste 500 de miliarde de euro în tranziția verde. Azi are cel mai scump curent electric din Europa, industria chimică și-a mutat producțiile în SUA, și în 2022–2023 și-au reactivat centralele pe cărbune promis că le închid. Franța, care a mizat pe nuclear, plătește curentul de două ori mai ieftin. Lecția e simplă: nu agenda politică decide ce sursă energetică e bună, ci costul real și fiabilitatea.


Dar AUR propune să înlocuiască planificarea europeană cu planificarea națională. Romgaz e de stat. CEO de la Turceni e de stat. Tarnița-Lăpuștești e un proiect public de 50 de ani care nu s-a finalizat tocmai fiindcă nimeni nu risca bani proprii în el. Mises a demonstrat că fără prețuri de piață reale nu știi ce e profitabil să construiești. O hidrocentrală de stat poate fi minunată sau o gaură neagră — fără calcul economic privat real, nu știi înainte să fie prea târziu.


Reforma statului — cel mai bun set de propuneri, și tot insuficient


300 de parlamentari, guvern cu 10 ministere, maximum 50 de secretari de stat, maximum 20 de agenții — asta e propunerea AUR pe reforma statului. E cea mai libertariană parte din toată prezentarea.


Mises a scris că „noi birouri și agenții guvernamentale prosperă și se răspândesc ca ciupercile." Nu se referea la România 2026 — scria în 1944 despre America. Fenomenul e universal: birocrația crește independent de rezultate, se justifică prin propria existență și consumă resurse productive fără să producă valoare de piață.


Ion Strat, primul economist român, scria în 1870: „Pe măsură ce guvernului îi sunt impuse mai multe sarcini, cu cât câmpul activității guvernamentale va fi mai întins, cu atât și contribuțiunile trebuie să fie mai mari." A zis-o acum 156 de ani. E la fel de adevărat azi.


Exemplul cel mai proaspăt: Argentina lui Javier Milei în 2024. A redus ministerele de la 18 la 9 într-o singură zi, a eliminat zeci de agenții, a concediat zeci de mii de angajați publici. Rezultatul în 12 luni: primul surplus bugetar din 16 ani. Critica mea la propunerea AUR: e prea timidă. Lipsesc privatizările, lipsesc tăierile reale de cheltuieli publice — reforma statului fără reducerea cheltuielilor e cosmetică.


Pensiile și munca — ambele partide evită problema reală


AUR vrea indexarea pensiilor înghețate din 2025–2026. E o promisiune politică onorată. Dar sistemul public de pensii e, în logica lui Rothbard, cea mai mare schemă Ponzi din istorie — cel care lucrează azi plătește pensia celui de ieri, în speranța că cineva va plăti și pensia lui mâine.


Modelul care a funcționat: Chile, 1981. José Piñera, economist educat la Chicago, a privatizat complet sistemul de pensii. Fiecare angajat și-a primit un cont personal de economii investit pe piața de capital. Patruzeci de ani mai târziu, pensiile medii din Chile sunt mai mari decât ar fi fost sub sistemul public. Nimeni în România, nici PSD nici AUR, nu vorbește serios despre asta.


Salariul minim corelat cu productivitatea, propus de PSD, sună rațional dar are un efect documentat invers. Hazlitt a explicat cel mai simplu: dacă legea spune că nu poți angaja pe cineva cu mai puțin de X lei pe oră, atunci oricine valorează mai puțin de X pe piață devine neangajabil legal. E o lege care îi elimină pe cei mai vulnerabili, nu îi protejează.


Agricultura și infrastructura — aceleași propuneri de 20 de ani


AUR vrea irigații, centre de colectare, autostrada A7, finalizarea A0 și A8, coridorul feroviar european. PSD vrea audit al investițiilor și portofoliu unic de proiecte. Lista e aceeași de două decenii, la toți.


Polonia a primit fonduri europene similare cu România și a construit 3.000 de km de autostradă în 20 de ani. România — sub 1.000 km. Nu e vorba de bani, e vorba de capacitate administrativă. Și asta, nici PSD nici AUR nu vor s-o spună direct: statul român, în forma lui actuală, nu poate gestiona infrastructura publică la calitate acceptabilă. Soluția nu e mai mulți bani la același sistem — e concesionarea privată reală cu risc pe executant.


Concluzia pe care nimeni nu vrea s-o audă


Peiu are pregătire tehnică reală și experiență guvernamentală. Prezentarea lui din 2 septembrie a fost mai substanțială decât media politică. Comparat cu ce propune PSD — audit peste audit — AUR are câteva propuneri concrete și corecte: reducerea taxelor, reducerea parlamentului și a ministerelor, opoziția față de Green Deal.


Dar niciuna din cele 10 propuneri nu trage linia și nu spune: statul e prea mare, prea scump, prea incompetent și trebuie redus structural, nu rearanjat. Nici PSD, nici AUR nu propun privatizări reale, libertate economică autentică sau reducerea cheltuielilor publice la nivel structural.


Mises spunea că principala problemă politică a vremurilor noastre e dacă individul ar trebui să renunțe la libertate și la responsabilitatea individuală și să se predea unui aparat gigantic de constrângere. Răspunsul meu e nu. Statul nu e soluția. E problema. Oricare partid ar fi la guvernare.