Luni, 7 septembrie, milioane de copii s-au dus la școală. Părinții lor au dus și ei ceva: o factură nescrisă, plătită în august, care arată că gratuitatea garantată de Constituție nu prea înseamnă ce credem că înseamnă.


Organizația Salvați Copiii calculează că o familie cheltuie în medie 9.818 lei pe an pentru un singur copil în sistemul de stat — cu aproape 3.100 de lei mai mult față de 2021. Rechizite, ghiozdan, uniforme (schimbate anual ca să nu poți să le moștenești), fondul clasei, meditații, poate un laptop pentru platformele online la care școala te trimite dar nu le și asigură. Totul dintr-un buzunar „privat", pentru o educație „publică".


Mulți spun că soluția e simplă: statul trebuie să aloce mai mulți bani. Legea prevede 6% din PIB — statul alocă în jur de 3%. Diferența e scandaloasă, recunosc. Dar înainte să cerem dublu la un sistem care deja cheltuie 64 de miliarde de lei pe an, merită să întrebăm un lucru: unde se duc banii acum și ce primim în schimb?


Ce produce școala de stat cu banii pe care îi primește


Testele PISA 2022 arată că 33% din elevii români de 15 ani se încadrează la analfabetism funcțional — nu știu să înțeleagă un text, nu pot face un calcul elementar. România se află pe locul 45 din 81 de sisteme educaționale testate, penultima în Uniunea Europeană, înaintea Bulgariei.


Aproape jumătate din elevi — 49% — nu ating nivelul minim la matematică. La citire, 42%. La științe, 44%.

16,8% dintre copiii din România abandonează școala înainte de a o termina — cea mai ridicată rată din Uniunea Europeană, față de o medie europeană de 9,3%. În mediul rural, rata sare la 26,3%.

La începutul lui 2025, 425.000 de copii cu vârste între 7 și 17 ani se aflau complet în afara sistemului de educație.


Un studiu realizat de Universitatea București pentru AmCham România estimează că impactul economic al abandonului școlar din ultimii 11 ani a costat deja 15,7 miliarde de euro, iar costurile pe toată durata de viață a persoanelor afectate ajung la aproape 107 miliarde de euro — adică 35% din PIB-ul anual al țării.

Acesta este bilanțul unui sistem care primește zeci de miliarde de la contribuabili în fiecare an.


Unde se duc cei 64 de miliarde

Bugetul educației pentru 2026 este de aproximativ 64,8 miliarde de lei. Din aceștia, peste 80% merg pe salarii și contribuții sociale ale personalului din sistem. Mai puțin de 15% ajung la infrastructură, dotări, manuale, programe de prevenire a abandonului.


Cu alte cuvinte: statul nu finanțează educația copilului. Finanțează angajații sistemului.

Și acei angajați câștigă bine. Iată grila reală, din datele INS și Legea 153/2017:

Preuniversitar (net/lună, normă întreagă):

Norma săptămânală a unui profesor preuniversitar: 18 ore la clasă. A unei educatoare: 20 de ore la clasă. Vacanțele legale din sistem: 13 săptămâni pe an — față de 4-5 săptămâni pentru orice angajat din sectorul privat.


Universitar (net/lună):

La care se adaugă granturi de cercetare, colaborări cu mediul privat, ore extra. Un conferențiar activ ajunge ușor la 20.000-25.000 lei pe lună.

Aceste salarii sunt plătite din taxele tuturor românilor, inclusiv ale părinților care plătesc în paralel 9.818 lei/an pentru rechizitele și meditațiile copilului la aceeași școală „gratuită".


Problema nu e câți bani, ci cine decide și cu ce consecințe


Acesta e locul unde dezbaterea publică se oprește de obicei. Se vorbește despre procente din PIB, se compară cu media europeană, se cer măriri. Nimeni nu întreabă: de ce un sistem atât de bine finanțat produce rezultate atât de proaste?


Răspunsul îl găsim în logica oricărui monopol. Ludwig von Mises a arătat că în absența concurenței și a semnalelor de preț, orice organizație — privată sau de stat — pierde capacitatea de a ști dacă resursele sunt bine utilizate. Nu există profit și pierdere. Nu există feedback real.


În cazul școlii de stat românești: nicio școală proastă nu dă faliment. Un director incompetent poate rămâne zeci de ani în funcție. Un profesor care produce în mod constant elevi cu rezultate slabe nu pierde postul — e titular, inamovibil. Creșterile salariale se aplică uniform, indiferent de performanță.


Teoria public choice, dezvoltată de economistul James Buchanan — laureat al Premiului Nobel — explică ce se întâmplă în continuare: actorii din sistem, ca orice om, acționează în propriul interes. Profesorii, sindicatele, inspectoratele, ministerul — toți maximizează bugetul propriu, securitatea locului de muncă, puterea de decizie. Nu neapărat calitatea educației copilului. Când cineva cere „6% din PIB pentru educație", tradus înseamnă mai întâi: mai mulți bani pentru salarii, mai mulți angajați în sistem, mai mult control birocratic asupra curriculei și evaluărilor.


Estonia cheltuie mai puțin decât media UE ca procent din PIB pe educație și este constant în top 5 mondial la testele PISA. Singapore, Coreea de Sud — nu sunt cei mai mari cheltuitori, dar au rezultate excepționale. Bulgaria cheltuie similar cu România și are rezultate similare. Relația mai mulți bani = rezultate mai bune nu există automat. Contează structura sistemului.


Perspectiva creștin-ortodoxă: cui aparține, de fapt, educația copilului?

Există o dimensiune pe care dezbaterea laică o ignoră complet.

Toată tradiția creștină ortodoxă — de la Sfântul Ioan Gură de Aur la Sfântul Vasile cel Mare, de la Părinții Capadocieni la înțelepciunea monahală românească — pune educația copilului în responsabilitatea familiei și a Bisericii, nu a statului. Familia este prima școală. „Creșteți-i în învățătura și certarea Domnului" (Efeseni 6:4) — cuvintele Apostolului Pavel nu sunt adresate unui minister al educației, ci părinților.

Mănăstirile au alfabetizat poporul român înainte ca statul să existe în forma lui modernă. Școlile parohiale, dascălii de sat legați de comunitate și Biserică — aceasta este tradiția noastră autentică.

Statul a preluat treptat controlul asupra educației și, odată cu el, controlul asupra minții și sufletului copilului. Curricula se schimbă politic. Ce se predă la „educație civică", la „educație pentru sănătate", la „religie" sunt decizii ale birocrației de stat. Cu cât statul controlează mai complet și mai bine finanțat, cu atât mai mult îți controlează copilul.


John Taylor Gatto, profesor distins american care a renunțat la carieră ca să scrie adevărul despre sistemul de educație publică, arăta că școala de stat nu este proiectată să producă oameni liberi și gânditori. Este proiectată, structural, să producă oameni docili, uniformizați, ușor de administrat. Titlul cărții lui spune totul: Dumbing Us Down — Prostindu-ne cu bună-știință.

A cere statului mai mult control și mai mulți bani în educație înseamnă a-i ceda tocmai ce nu ar trebui să i se cedeze: formarea omului.


Ce ar trebui să cerem în loc


Nu mai mulți bani la același monopol. Ci o schimbare de structură:

Vouchere educaționale. Banii publici alocați educației urmează copilul, nu instituția. Fiecare familie alege unde merge copilul: la școala de stat din cartier, la o școală privată, la una confesională, la un program vocațional. Concurența obligă toate școlile să se îmbunătățească sau să dispară.


Deduceri fiscale complete pentru educație privată și homeschooling. Dacă un părinte alege să nu folosească serviciul de stat, să nu mai plătească de două ori — o dată prin impozite, o dată din buzunar.

Autonomie școlară reală. Directorii să poată angaja și concedia liber, fără titanizat sindicale și fără aprobarea inspectoratelor. Calitatea profesorilor să conteze.


Desființarea inspectoratelor județene. Birocrație pură, care consumă sute de milioane pe an fără să intre niciodată într-o clasă în mod util.

Recunoașterea școlilor confesionale și comunitare ca alternativă reală, finanțată din voucher, nu marginalizată administrativ.

Libertatea homeschoolingului, fără birocrație sufocantă. Multe familii știu mai bine decât statul ce are nevoie copilul lor.


Concluzie


Luni, milioane de părinți au dus copiii la școală. Ei știu că plătesc pentru ceva care se numește gratuit. Mulți o acceptă pentru că nu au alternativă.

Dar înainte să acceptăm că soluția este să dăm statului și mai mulți bani să facă același lucru, merită să ne uităm la ce face deja cu cei pe care îi are: plătește angajații sistemului, garantează posturi inamovibile, produce 33% analfabetism funcțional și trimite 425.000 de copii în afara oricărei școli.

Problema nu e că statul cheltuie prea puțin pe educație. E că statul controlează educația — și, ca orice monopol, o face rău.


Soluția nu e mai mult stat. E mai multă libertate: libertatea părinților să aleagă, libertatea școlilor bune să crească, libertatea comunităților și Bisericilor să-și educe copiii după valorile proprii.

Banii vin după. Libertatea trebuie să vină prima.


Surse: