Azi, 20 august, Biserica Ortodoxă prăznuiește pe Sfântul Prooroc Samuil. Mulți știu că e o zi cu sfânt, poate au un vecin sau un unchi care se cheamă Samuel, se dă un pahar de vin la masă și gata. Puțini știu cine a fost omul ăsta cu adevărat și de ce ceea ce a spus el acum trei milenii ar trebui să ne țină treji noaptea.

Samuil a fost ultimul judecător al lui Israel. Nu judecător în sensul de tribunal, ci în sensul că era, pentru poporul lui, lider spiritual și civil în același timp. Mama lui, Ana, nu putea să facă copii — o situație pe care a dus-o cu multă durere ani întregi, batjocorită de cealaltă soție a bărbatului ei, care năștea fără probleme. Într-o zi s-a rugat la templu cu atâta ardoare că preotul Eli a crezut că e beată. Nu era beată. Promitea lui Dumnezeu că dacă îi dă un fiu, îl va întoarce Lui de mic. Dumnezeu a ascultat-o. A născut pe Samuil — care înseamnă, literalmente, cerut de la Dumnezeu — și l-a dat la templu la vârsta de trei ani.

Am zăbovit la povestea Anei pentru că ea spune ceva important chiar de la început: Samuil nu era al nimănui. Nu era al politicii, nu era al unui neam anume, nu era al intereselor de grup. Era al lui Dumnezeu. Și asta i-a dat o libertate pe care puțini oameni care ajung la putere o mai au.

A crescut la umbra preoților, dar a văzut din interior și corupția lor. Fiii lui Eli — preoții care conduceau templul — luau pentru ei cele mai bune părți din jertfele pe care credincioșii le aduceau. Judecau cu plată. Abuzau de femeile care veneau la rugăciune. Instituția religioasă se transformase într-un aparat de exploatare a celor care credeau cu adevărat. Dumnezeu nu a cruțat casa lui Eli din pricina asta — și nici pe Eli însuși, care știa ce fac fiii lui și nu-i corecta cum trebuia.

Există un tipar care se repetă în toată istoria omenirii: instituțiile create pentru a sluji ajung să servească pe cei din vârful lor. Templul, primăria, ministerul, parlamentul. Același tipar, 3.000 de ani la rând, fără nicio excepție semnificativă.

Samuil a trăit altfel. Când s-a îmbătrânit și a venit vremea să predea puterea, a stat în fața întregului popor și a întrebat public: am luat vreodată ceva de la voi? Am judecat cu plată? Am luat vreun asin, vreun vițel, ceva? Poporul a răspuns: nu. Niciodată. Nu există politician sau birocrat care să îndrăznească astăzi să pună această întrebare în public. Nu pentru că nu există răspuns — ci pentru că răspunsul e prea evident.

Dar momentul central din viața lui Samuil, cel care mă interesează în mod special azi, nu e nici nașterea lui miraculoasă, nici judecata lui dreaptă, nici victoriile militare câștigate prin rugăciune la Masifat. Momentul central e o scenă care se petrece când e bătrân: bătrânii lui Israel vin la el și îi cer să le pună un rege.

Argumentul lor era simplu și, dacă stăm bine să ne gândim, e exact același argument pe care îl auzim și azi: fiii tăi nu judecă drept, avem nevoie de un conducător care să ne organizeze, să ne apere, să ne ducă la război. Vrem să fim ca celelalte popoare.

Vrem să fim ca celelalte popoare. Fraza asta merită toată atenția. Nu vor ceva special, ceva mai bun — vor normalitate, conformitate. Și noi, și ei. E argumentul cel mai banal și cel mai eficient pentru orice expansiune de stat pe care l-am auzit vreodată: și ceilalți fac la fel.

Samuil nu a sărit bucuros la treabă. S-a rugat lui Dumnezeu. Și răspunsul pe care l-a primit e unul dintre cele mai grăitoare texte din toată Scriptura: nu pe tine te-au lepădat, ci pe Mine M-au lepădat, ca să nu mai domnesc Eu peste ei.

Cererea unui rege — cererea unui stat — nu e o decizie politică neutră. E o decizie spirituală. E un act de lepădare. Atâta timp cât Dumnezeu conducea prin judecători pe care El Însuși îi ridica, poporul trăia în relație directă cu Cel care îl crease. Statul uman e substitutul acestei relații. E ce pui în locul lui Dumnezeu când renunți la El. Securitate din partea cuiva care îți ia mai mult decât îți dă, în locul providenței divine care nu cere nimic în afara inimii tale.

Și Samuil, înainte să ungă regele, le-a spus poporului exact ce urmează. A fost primul economist al libertății. Nu a cerut nicio taxă să audă prelegerea.

Le-a spus: regele va lua fiii voștri și îi va pune la carele lui. Fetele voastre le va lua la munci. Ogoarele, viile, livezile — pe cele mai bune le va lua și le va da slugilor lui. Din semănăturile voastre va zeciui. Și la final: voi veți fi robii lui. Și va veni ziua când veți striga îngreuiați sub regele pe care l-ați ales, dar Domnul nu vă va auzi, pentru că voi singuri ați cerut asta.

Citesc pasajul ăsta și mă gândesc la România anului 2026. Impozit pe venit 10%. CAS 25%. CASS 10%. TVA 19%. Taxe locale, accize pe carburant, pe alcool, pe tutun, taxă pe proprietate, taxă pe vehicul, taxă pe terenuri, taxă pe poluare, taxă pe gunoi, taxă pe noapte de hotel, impozit pe dividende. Și tot sistemul de reglementări care îți spune ce poți construi pe terenul tău, ce poți vinde și la ce preț, cum trebuie să-ți declari veniturile, câți angajați poți concedia și când, ce școală au voie copiii tăi să urmeze dacă nu ești în circumscripție. Voi veți fi robii lui.

Poporul lui Israel nu l-a ascultat pe Samuil. A insistat: vrem rege. Și au primit rege. Noi insistăm la fiecare patru ani. Și primim ce alegem.

Am citit recent un articol al economistului Costea Munteanu, publicat pe mises.ro, care se numește tocmai așa: Statul ca patimă. Munteanu pornește de la un cuvânt al Sfântului Sofronie de la Essex — un sfânt al secolului XX, ucenic al Sfântului Siluan Athonitul, om care a trăit comunismul și monahismul athonit deopotrivă — care spune asta: omul care a părăsit pe Dumnezeu își face singur vrăjmași. Primul dintre ei — statul. Iar ieșire din aceasta nu este. Cu cât se organizează și se întărește mai mult aparatul statal, cu atât mai rapid și mai crunt procesul de depersonalizare a oamenilor.

E o frază scurtă care conține mai multă economie politică decât zece manuale universitare. Statul nu e o entitate neutră pe care oamenii buni o pot folosi în scopuri bune și oamenii răi o pot corupe. Statul e, prin natura lui, un produs al îndepărtării omului de Dumnezeu. E instrumentul prin care omul care nu mai vrea să depindă de Providență se predă în brațele puterii lumești, convinși că aceea îl va proteja. Și cu fiecare pas pe care îl face statul înainte, omul face un pas înapoi — devine mai mic, mai dependent, mai ușor de controlat.

Depersonalizarea nu e un termen abstract. E ce se întâmplă când statul decide în locul tău ce școală urmează copilul, ce doctor te tratează și cu ce medicamente, ce poți construi pe propriul tău teren, ce cuvinte poți rosti pe o platformă de socializare fără să fii penalizat. Ești din ce în ce mai puțin o persoană și din ce în ce mai mult un dosar, un cod numeric personal, un contribuabil.

Munteanu analizează în articolul lui și gândirea economistului american Murray Rothbard — cel mai consecvent critic libertarian al statului din secolul XX — și arată că, fără să fi citit neapărat unul pe celălalt, teologul ortodox și economistul american spun același lucru. Statul nu e o instituție pe care o poți reforma prin oamenii potriviți puși în funcțiile potrivite. Statul e o instituție născută din agresiune, trăiește din agresiune și are în ADN-ul lui agresiunea ca metodă fundamentală de funcționare.

Rothbard definea statul ca organizarea sistematică a jafului pe un teritoriu dat. Impozitarea nu e o contribuție voluntară la binele comun — e confiscare prin amenințarea forței. Dacă nu plătești, vine cineva înarmat. Nu e figură de stil, e mecanismul real. Încearcă să nu-ți plătești impozitele și vei vedea exact cât de voluntar e sistemul.

Știu că sună dur. Dar e exact ce a spus Samuil cu 3.000 de ani în urmă, în cuvinte complet diferite.

Ceea ce adaugă Munteanu în analiza lui, și pe care îl găsesc deosebit de valoros, e concluzia finală. El spune că soluțiile economice există: piața liberă, proprietatea privată, reducerea drastică a statului. Dar aceste soluții nu pot fi aplicate. Nu pentru că ar fi incorecte tehnic. Ci pentru că voința populară merge constant în direcția opusă — mai mult stat, mai multă redistribuire, mai multă reglementare, mai multă siguranță garantată de cineva de sus. Și de ce? Pentru că preferința pentru stat nu e o eroare de calcul pe care o poți corecta cu un grafic sau un argument. E expresia stării pătimașe a omului. E urmarea directă a faptului că omul a renunțat la Dumnezeu și caută în altă parte siguranța pe care numai El o poate da.

Asta înseamnă că problema reală nu e politică. E duhovnicească. Și singura soluție care atinge rădăcina nu e un partid mai bun sau o constituție mai bună — e despătimirea. Eliberarea omului de patimile care îl fac să prefere sclavia organizată confortului iluziei de siguranță.

Rothbard însuși ajunsese la o concluzie similară, în limbajul lui: nu e suficient să explici de ce statul e rău economic. Statul trăiește din obediență, iar obediența e produsă nu prin argumente, ci prin ideologie, tradiție, frică și alianța dintre birocrație și clasa intelectualilor care produce legitimitate culturală. Ca să rupi asta, ai nevoie de ceva mai profund decât un curs de economie.

Ortodoxia numește acel ceva mai profund metanoia — întoarcere, schimbare a minții, pocăință. Exact ce a cerut Samuil la Masifat, înaintea marii bătălii cu filistenii: adunați-vă, mărturisiți-vă păcatele, întoarceți-vă la Dumnezeu cu toată inima. Și numai după ce pocăința a fost reală, eliberarea a venit. Nu prin alegeri. Nu prin revoluție. Prin pocăință.

Nu e o idee pioasă, deconectată de realitate. E singura explicație coerentă pentru un paradox pe care economia singură nu îl poate rezolva: oamenii știu că statul îi jefuiește, dar tot votează pentru mai mult stat. Oamenii știu că politicienii mint, dar tot se uită la ei ca la salvatori. Oamenii simt că sistemul îi strânge, dar tot cer mai multă reglementare, mai mult control, mai multă protecție. Nu e irațional din punct de vedere uman — e pătimașă. E o căutare în locul greșit a ceea ce nu poate da nimeni în afara lui Dumnezeu.

Azi prăznuim un om care a trăit liber pentru că nu aparținea nimănui în afară de Dumnezeu. Care a judecat drept pentru că nu primea nimic de la nimeni. Care a avertizat că statul e sclavia pe care oamenii și-o cer singuri. Și care a înțeles, la final, că eliberarea nu vine prin schimbarea conducătorilor, ci prin schimbarea inimilor.

Asta e moștenirea Sfântului Prooroc Samuil. Nu e o lecție de istorie. E o diagnoză. Și e mai actuală ca oricând.

Bibliografie

Sfânta Scriptură — Cartea întâi a Regilor (capitolele 1–2, 7–8, 10, 12, 15)

Viața Sfântului Prooroc Samuil, în: Lumea Ortodoxiei

Sfântul Proroc Samuel — traducere din engleză (sursa: www.oca.org), în: Lumea Ortodoxiei

Costea Munteanu, Statul ca patimă — o lectură din perspectivă ortodoxă a concepției rothbardiene despre stat, mises.ro, 17 mai 2022, disponibil la: https://mises.ro/articole/statul-ca-patima/

Murray Rothbard, Pentru o nouă libertate: Manifestul libertarian, disponibil la: https://mises.ro/carti/pentru-o-noua-libertate-manifestul-libertarian/