Statul care se servește pe sine: răspuns lui Claudiu Târziu

Sursa:claudiutarziu.ro

Claudiu Târziu a publicat în aprilie un text lung despre statul de care ar avea nevoie România. Îl numește „statul dezvoltator suplu” și îl pune la baza unui proiect intitulat „România Puternică 2050”. L-am citit de două ori, cu creionul în mână. Omul nu scrie la întâmplare, așa că merită un răspuns serios, argument cu argument.

Încep cu ce are dreptate. Statul român e capturat de clientela partidelor. Administrația, în loc să ajute, încurcă. Satele se golesc, fabricile se închid, iar omul de rând nu mai are încredere în nimic din ce vine de la București. Târziu mai are dreptate când spune că statul social, la noi, n-a creat bunăstare, ci a administrat sărăcia. Și scrie o propoziție pe care aș semna-o oricând: statul nu creează prosperitate, prosperitatea o fac omul liber, întreprinzătorul și comunitatea. Până aici suntem de acord.

Necazul începe imediat după. După ce spune că bogăția o face omul liber, Târziu construiește un stat care alege în locul omului liber. Statul acesta ar decide ce industrii să crească, cui să dea credite, ce firme să garanteze și ce proiecte să meargă înainte douăzeci de ani, indiferent cine câștigă alegerile. Târziu spune că discuția nu e despre mai mult sau mai puțin stat, ci despre „un altfel de stat”. Numai că fiecare generație de politicieni ne-a promis un altfel de stat. De fiecare dată l-am primit pe același, cu alți oameni la butoane.

Cel mai bun argument împotriva acestui plan l-a scris chiar Târziu, în iunie, în articolul „Jefuirea României”. Acolo povestește cum EximBank, o bancă de stat înființată ca să sprijine capitalul românesc, a dat între 2019 și 2023 sute de milioane de lei unei firme petroliere din Constanța. Firma nu se califica pentru credit, așa că regulile au fost ocolite. În 2021 datora deja statului peste 564 de milioane de lei, iar creditele au continuat. La sfârșitul lui 2025 firma a cerut insolvența. Nota de plată, socotită chiar de Târziu, este de aproape 500 de milioane de euro. Explicația lui e foarte bună: la conducerea băncii stau oameni numiți politic, iar omul partidului nu poate refuza ordinul partidului.

Exact aici e problema. EximBank nu e o abatere de la statul dezvoltator. EximBank este statul dezvoltator în miniatură: o instituție cu un scop frumos, care lucrează cu bani publici și în care niște oameni decid pe banii altora. Iar noul proiect cere ca garanțiile de stat și creditele la export să treacă de 5% din PIB. Economia României a avut în 2025 cam 374 de miliarde de euro. Cinci la sută din această sumă înseamnă aproape 19 miliarde de euro, de vreo 37 de ori mai mult decât gaura de la Constanța.

Târziu scrie că statul este „un organism viu”, care gândește prin elitele lui. Mai spune că, dacă societatea ar fi o navă, statul ar fi echipajul. Imaginea sună bine, dar ascunde ceva. Pe o navă adevărată, echipajul e plătit de proprietarul vasului și poate fi dat jos dacă îl scufundă. Statul își ia singur plata, prin impozit, de la toți cei de pe navă, fie că vor, fie că nu. Târziu recunoaște apoi că statul este, de fapt, un grup de oameni care conduc, administrează și judecă. Are dreptate. Numai că atunci statul nu suntem „noi”. Statul înseamnă niște oameni anume, cu interesele lor, care trăiesc din banii celorlalți.

Pentru un creștin, Psalmul 145, pe care îl cântăm la fiecare Liturghie, spune lucrurile mai limpede decât orice program de partid: „Nu vă încredeți în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire. Ieși-va duhul lor și se vor întoarce în pământ. În ziua aceea vor pieri toate gândurile lor.” Un plan pe douăzeci și cinci de ani, pus în mâna celor puternici, este tocmai o încredere de felul acesta.

Când vorbește despre statul minimal, Târziu spune că Marea Criză din 1929 a arătat unde duce o economie lăsată pe mâna pieței. Povestea se repetă de aproape o sută de ani, dar cifrele spun altceva. Între august 1929 și martie 1933, cantitatea de bani din America a scăzut cu peste o treime. Banii nu au dispărut de la sine. I-a lăsat să dispară banca centrală, care este o instituție a statului. În 1930, America a urcat taxele vamale pe mii de produse, iar celelalte țări au răspuns la fel. Tot în acei ani, Congresul a dublat cheltuielile statului federal. A fost criza unui stat care intervenea peste tot, nu criza unei piețe lăsate în pace.

Ajung la țările pe care Târziu le dă ca model. Prima este Japonia de după război. Acolo, spune el, un minister al comerțului și industriei ar fi ales ramurile câștigătoare și ar fi făcut miracolul economic. Același minister a încercat în anii '60 s-o oprească pe Honda să facă mașini, pe motiv că Japonia avea deja destui producători. Honda, pe atunci doar o fabrică de motociclete, n-a ascultat. Astăzi este unul dintre cei mai mari producători de mașini din lume. Cercetătorii care au studiat anii de creștere rapidă, ramură cu ramură, n-au găsit o legătură între ajutorul ministerului și creșterea economică. Au descoperit însă că ajutoarele mergeau mai ales la ramurile cu influență politică. Planurile aceluiași minister pentru tehnologie, din anii '80 și '90, au eșuat în mare parte, iar Japonia a intrat apoi într-o stagnare lungă.

Al doilea model este Coreea de Sud. Între 1973 și 1979, statul coreean a împins băncile să dea bani industriei grele. În numai doi ani, partea industriei grele din creditele bancare a urcat de la o treime la peste 60%. Au rămas în urmă fabrici nefolosite, inflație mare și, în 1980, prima scădere a economiei de la războiul din anii '50. În 1997 a venit nota de plată pentru marile grupuri industriale crescute cu credite dirijate de stat. Din cele mai mari 30 de grupuri coreene, 11 s-au prăbușit în doi ani. Daewoo, al doilea grup din țară, a dat faliment cu datorii de aproape 50 de miliarde de dolari, iar fondatorul lui a fost acuzat de fraude contabile uriașe. Coreea a avut nevoie de un împrumut internațional de 58 de miliarde de dolari. Cine câștigase până atunci? Familiile care controlau marile grupuri și aveau ușa deschisă la ministere. Cine a plătit? Muncitorul coreean, depunătorul de la bancă și contribuabilul.

Singapore și Estonia sunt exemplele cele mai ciudate din articol, pentru că dovedesc exact contrariul. În 2026, Singapore este pe primul loc în lume într-un clasament internațional al libertății economice. Statul de acolo cheltuie cam 15% din PIB, iar impozitul pe profit este de 17%. Singapore a prosperat prin legi aplicate tuturor, prin proprietate sigură și prin comerț deschis cu toată lumea. Estonia este de 12 ani la rând pe primul loc între țările dezvoltate la cel mai simplu și mai prietenos sistem de impozite. Are o cotă unică de 22%, iar profitul pe care firma îl reinvestește nu se impozitează. Ce au în comun aceste două țări nu este un minister care alege industriile. Au în comun un stat care cere puțin și lasă oamenii să lucreze. Târziu însuși recunoaște că modelul asiatic a cerut putere politică concentrată și, uneori, autoritarism. Detaliul acesta contează. Fără un stat care poate porunci băncilor și poate închide gura celor nemulțumiți, modelul nu funcționează. Iar unde există un astfel de stat, nu mai vorbim de libertate.

Târziu se sprijină și pe ideea că statul poate fi un fel de întreprinzător, care împinge înnoirile tehnice. Dar o invenție nouă nu poate fi știută dinainte. Dacă ar putea fi prevăzută de o comisie, n-ar mai fi o invenție. Când statul a dat totuși peste ceva util, a fost de cele mai multe ori din întâmplare, ca un corăbier care pornește spre India și dă peste America. După aceea, în rapoarte, întâmplarea apare drept plan genial.

Primul pilon al proiectului este o agenție națională care să facă toate angajările la stat pe merit. Agenția ar fi condusă de un consiliu de șapte oameni, numiți pe șapte ani, „fără afiliere politică”. Cine ar putea fi împotriva meritului? Numai că România are deja, din 2011, o lege care obligă companiile de stat să-și aleagă conducerea prin concurs, pe mandate de patru ani. Ce s-a întâmplat cu legea aceasta? În 2020, peste 90% dintre oamenii puși de guvern în consiliile companiilor unde Fondul Proprietatea era acționar nu respectau regulile ei. La un moment dat, niciuna dintre cele peste 50 de companii ale Ministerului Transporturilor nu avea o conducere aleasă pe patru ani, ci doar interimari numiți pe câteva luni. Practica a mers de la un ministru la altul, indiferent de partid. La Avioane Craiova, conducerea este interimară din 2016, deși legea permite cel mult 12 luni. Legea bună exista. Oamenii au ocolit-o.

De ce ar fi altfel cu o agenție nouă? Cei șapte oameni „fără afiliere politică” tot de cineva vor fi numiți, iar acel cineva va fi tot un om politic. Chiar dacă am aduce cei mai buni manageri din privat în fruntea instituțiilor, ar rămâne o problemă mai adâncă. Un om de afaceri bun este bun pentru că piața îi arată în fiecare lună dacă a câștigat sau a pierdut. Pus în fruntea unui birou de stat, omul acesta nu mai are piața care să-i arate asta. Are doar regulamente și un buget hotărât de alții. În câțiva ani devine birocrat, oricât de bine ar fi fost ales.

Al doilea pilon este o super-agenție de control, direct în subordinea premierului. Ea ar putea opri lucrări, retrage produse de pe piață și da amenzi de până la 10% din cifra de afaceri a unei firme. Fără avizul ei, nicio lucrare publică nu ar mai fi recepționată. Târziu pomenește podurile care cad și autostrăzile reparate imediat după inaugurare. Dar cine a comandat acele poduri și autostrăzi? Cine a ales constructorul și cine a semnat recepția? Statul. Problema nu este că statul a avut prea puțină putere asupra lucrărilor plătite chiar de el. Problema este că nimeni de acolo nu răspunde cu banii lui. Puterea de a opri o lucrare este și puterea de a cere ceva ca s-o lași să meargă. Cu cât puterea agenției e mai mare, cu atât prețul tăcerii va fi mai mare. Funcționează altceva: constructorul care plătește din buzunarul lui dacă podul cade, asigurătorul care nu-i mai dă poliță dacă lucrează prost și clientul care nu-l mai alege.

Al treilea pilon este un fond național, finanțat cu un procent fix din PIB, pentru cele mai sărace 200 de comunități din țară. Din fond s-ar face drumuri, ateliere, școli de meserii și mici ajutoare pentru întreprinzători locali. Ideea pare plină de bun-simț: nu pomană, ci investiție. Dar trebuie să ne uităm și la ce nu se vede. Fiecare leu din fond este luat din buzunarul unui om care muncește, de pildă al unui tâmplar din Pașcani. Cu banii aceia, tâmplarul și-ar fi cumpărat o mașină nouă de lucru și ar fi angajat un ucenic. Atelierul din comuna aleasă se vede, are panou cu stema și poză la inaugurare. Ucenicul pe care tâmplarul nu l-a mai angajat nu se vede niciodată. Mai rămâne o întrebare pe care articolul n-o pune: cine alege cele 200 de comune și cine scrie proiectele? Știm cum se împart banii la noi. Primarul cu carnetul potrivit primește, iar celălalt așteaptă.

Al patrulea pilon este o platformă de consens, sub patronajul președintelui. Acolo s-ar strânge liderii partidelor, guvernatorul băncii centrale, Academia, patronatele și sindicatele. Ei ar alege cinci până la zece proiecte pe 10–20 de ani, iar toate partidele ar semna că nu se mai ating de ele. Sună a seriozitate, dar în realitate leagă mâinile celor care vin după noi. Ce pare înțelept azi poate fi o greșeală peste zece ani, pentru că prețurile se schimbă și apar lucruri pe care acum nu le vede nimeni. Când un om de afaceri își dă seama că a greșit, oprește proiectul, pentru că pierde banii lui. Un acord semnat de toate partidele îi obligă pe toți să continue greșeala, pe banii tuturor. Iar oamenii de la masa aceea, de la sindicate până la patronate, nu sunt națiunea. Sunt exact grupurile organizate care știu cel mai bine să ceară bani de la stat.

În foaia de parcurs, lucrurile devin și mai concrete. Proiectul propune o agenție, numită chiar „versiunea românească” a ministerului japonez, cu 150–200 de experți. Experții ar alege șase până la opt industrii, printre care bateriile, dronele, vagoanele și programele de calculator. Industriile alese ar primi scutiri de impozit, garanții de stat, credite la export și bani dintr-un fond suveran. Să vedem cum ar arăta asta în viața reală. Banii de împrumutat dintr-o țară nu sunt nelimitați. Dacă statul garantează creditul unei firme care face drone și are prieteni la agenție, banca nu mai are aceiași bani pentru firma care face mobilă bună și n-are prieteni nicăieri. Firma de drone se vede, cu panglica tăiată la inaugurare. Firma de mobilă, care n-a mai primit credit, nu apare în nicio statistică. O bancă privată care dă un credit greșit pierde banii ei și învață din greșeală. O agenție de stat care garantează greșit pierde banii noștri și cere un buget mai mare anul următor. Și să nu ne facem iluzii: la ușa agenției nu vor bate primii micii meseriași. Vor bate marile firme, românești sau străine, care au avocați și oameni plătiți să umble pe la ministere.

Fondul suveran ar urma să fie umplut și din dividendele companiilor de stat. Statul român are 1.329 de companii. Numai în 2024, cele care au avut pierderi au pierdut împreună două miliarde de lei. CFR Marfă, CFR Călători și Tarom au pierdut, la un loc, peste 11 miliarde de lei în ultimii 12–17 ani. La Tarom, membrii consiliului de administrație și-au mărit indemnizațiile la peste 24.000 de lei pe lună, în timp ce compania pierdea bani. Iar dividendele de la companiile de stat care fac profit nu sunt bani căzuți din cer. Dacă le muți într-un fond, lipsesc din buget, iar golul se acoperă tot din impozitele tale.

Tot în foaia de parcurs, proiectul vrea ca statul să recâștige controlul asupra producției, transportului și distribuției de energie. Statul are deja în grijă Electrocentrale Craiova și Termoenergetica din București, care în 2024 au fost printre cele mai mari găuri din lista companiilor de stat. Un investitor care aude că statul vrea să-și ia înapoi controlul în energie înțelege un singur lucru: banii lui nu sunt în siguranță aici. Banii de investit vin doar acolo unde proprietatea este respectată, iar de acești bani are nevoie România mai mult decât de orice minister nou. Căile ferate din cea mai mare parte a Europei au fost construite cu bani veniți din afară, iar salariile au crescut acolo unde au ajuns acești bani.

Proiectul mai vrea ca partea firmelor românești în economie să crească cu zece puncte și ca un sfert din exporturi să meargă în afara Uniunii. Târziu este prudent cu protecția vamală și spune că ea nu trebuie să fie permanentă. Dar orice protecție lucrează la fel. O taxă vamală pe un produs străin îl face mai scump pentru cumpărătorul român. Banii în plus pe care omul îi dă pe produsul acela nu-i mai cheltuie în altă parte. Fabrica protejată se vede, cu muncitorii ei. Locurile de muncă pierdute în zeci de alte ateliere, pentru că oamenii au rămas cu mai puțini bani, nu le vede nimeni. Protecția nu face o țară mai bogată, ci doar mută munca dintr-un loc în altul și o face mai scumpă. Iar ce ne lipsește nu este un procent de capital românesc trecut în plan. Ne lipsesc banii de investit, cu totul. Românul pune puțin deoparte pentru că statul îi ia mult. Investitorul vine greu pentru că legile se schimbă de la o lună la alta. Încă din 1870, un economist român scria că o țară nu devine industrială prin mijloace artificiale, iar aceste mijloace doar îi întârzie progresul.

La capitolul familie, Târziu își propune ca natalitatea să ajungă la 2,1 copii pe femeie până în 2037, „față de 1,6 în prezent”. Cifra lui este veche. După datele europene, România a avut în 2024 o rată de 1,39 copii pe femeie, cea mai mare scădere din toată Uniunea față de anul de dinainte. Asta face ținta lui și mai îndepărtată. Târziu are dreptate când spune că ajutorul pentru familie nu trebuie să creeze dependență și că viața de familie trebuie să coste mai puțin. Dar viața de familie costă mult tocmai din cauza statului. O scumpesc taxele mari pe salariu, prețurile umflate de inflație și casele scumpite de autorizații și hârtii. Iar „infrastructura de îngrijire a copiilor” făcută de stat înseamnă creșe de stat, adică încă un pas prin care copilul trece din brațele mamei în grija unei instituții. Familia nu are nevoie de un stat care să-i crească copiii. Are nevoie de un stat care să-i lase mai mult din salariu.

Târziu știe că un astfel de model se poate strica și propune măsuri de pază. Fiecare ajutor ar avea un termen de expirare, rezultatele s-ar publica lunar, angajările s-ar face prin concurs, iar cheltuielile curente ar avea un plafon. Mai face și o listă cu ce nu trebuie făcut: subvenții la grămadă, protecție vamală permanentă, naționalizarea a tot ce nu merge. Lista este bună. Problema este că aceeași listă o promite orice guvern la început. Orice intervenție a statului produce efecte pe care nu le-a vrut nimeni. În acel moment, statul are de ales între a recunoaște greșeala și a pune o intervenție nouă peste prima. Aproape întotdeauna o alege pe a doua, pentru că oamenii care trăiesc din program cer ca el să continue. Termenul de expirare se prelungește, iar ajutorul temporar devine drept câștigat. Statul suplu de azi devine, peste zece ani, statul gras de care se plânge acum Târziu.

Târziu își încheie textul cu imaginea unui zid de cetate care nu se prăbușește la primul cutremur, dar nici nu-și închide cetățenii înăuntru. Numai că zidul acesta ar fi ridicat cu banii cetățenilor și păzit de aceiași oameni numiți politic despre care el însuși scria, în iunie, că nu pot refuza ordinul partidului. Un stat care servește cu adevărat națiunea face puține lucruri, dar le face bine. Judecă drept și repede. Își păzește granițele și pedepsește hoțul, chiar dacă hoțul are prieteni la guvern. Ține impozitele mici și simple și nu le schimbă de la un an la altul. Restul îl lasă omului care muncește, familiei care își crește copiii, satului care se ajută singur și Bisericii, care a ținut acest neam în viață mai mult decât orice minister.

Sfântul Antonie cel Mare spunea că bogăția e furată și răpită de cei mai puternici. Nu cred că avem nevoie de un stat mai puternic, mai vizionar sau mai suplu. Avem nevoie de un stat care să nu mai poată fura atât de ușor. Adevărata întrebare nu este ce fel de stat să mai construim pentru noi, ci cât de mult suntem dispuși să ne mai lăsăm în grija lui.