In Kiev se judeca in acest moment daca o Biserica mai are dreptul sa existe. Nu ma refer la o discutie teologica, ma refer la un proces administrativ, cu termene, recursuri si avocati, prin care statul ucrainean vrea sa stearga din registru Mitropolia de Kiev a Bisericii Ortodoxe canonice. Motivul oficial: presupuse legaturi cu Patriarhia Moscovei. Motivul real, daca te uiti la cronologie, e altul - statul a decis cine are voie sa se roage si cum, si a imbracat decizia asta in limbaj de securitate nationala.
Povestea a inceput in vara lui 2025, cand Serviciul de Stat pentru Etnopolitica i-a trimis mitropolitului Onufrie un ultimatum: rupe orice legatura cu Moscova in treizeci de zile sau urmeaza consecintele. Mitropolia a refuzat sa se supuna unui ordin pe care il considera fara temei canonic - Biserica isi declarase deja independenta administrativa in 2022, chiar in ziua invaziei. N-a fost suficient. In august, statul a depus proces de lichidare. In acelasi timp, lui Onufrie i s-a retras cetatenia, pe motiv ca ar fi avut, ascuns, si un pasaport rusesc din 2002.
Ce mi se pare interesant - si aproape nimeni nu scrie despre asta - e ca in propriile instante ucrainene, acuzatia statului s-a prabusit de doua ori in ultimele luni. In aprilie, Curtea de Apel a anulat expertiza religioasa pe care se baza tot dosarul, gasind nereguli grave de procedura. In mai, Curtea de Casatie a admis integral recursul Mitropoliei. Procesul de lichidare, deci, nu sta pe o baza solida - sta pe o decizie politica pe care instantele continua sa o respinga, bucata cu bucata, in timp ce presa internationala scrie titluri de genul "mitropolitul e judecat", ca si cum ar fi un proces penal personal, nu o incercare administrativa de a desfiinta o institutie religioasa.
Mai mult, statisticile arata ca Mitropolia de Kiev oricum pierdea teren in mod natural - de la treisprezece procente din populatie in 2021 la sub sase procente acum, fara niciun ajutor de la tribunale. Oamenii au votat deja cu picioarele, plecand spre Biserica Ortodoxa a Ucrainei. Daca piata libera a credintei functioneaza - si aici functioneaza exact ca piata economica - oamenii pleaca singuri de la o institutie pe care n-o mai considera loiala. Statul n-avea nevoie sa intervina cu un tribunal. A intervenit pentru ca nu vrea doar ca oamenii sa plece de bunavoie - vrea sa stearga institutia complet, ca sa nu mai existe nici optiunea de a ramane.
Nu e ceva nou, daca te uiti putin in istorie. Statul modern are aceeasi pofta pe care a avut-o intotdeauna statul roman tarziu - voia mai multa putere si a gasit motivul perfect ca sa o ia. Salvianus din Marsilia scria in secolul al cincilea despre cum birocratia imperiala strangea taxe tot mai mari de la oamenii de rand, in numele apararii imperiului, in timp ce elitele se descurcau sa scape. Mecanismul e identic: o urgenta reala sau inventata, transformata in pretext pentru control. Azi pretextul e razboiul cu Rusia, ieri era apararea Imperiului in fata barbarilor. Difera decorul, nu metoda.
Si aici intervine un principiu pe care Sfintii Parinti l-au inteles cu multe secole inainte sa existe vreo declaratie despre drepturile omului. Sfantul Antonie cel Mare spune, in Filocalia, ca stapanitorii lumesti au putere doar asupra trupului, nu si asupra sufletului. Si mai spune ceva care taie direct in miezul cazului de la Kiev: cei care obliga oamenii la fapte ce vatama sufletul nu au, de fapt, autoritate legitima asupra acelui lucru. Nu e o chemare la revolta - e o limita. Statul poate sa-ti ia casa, libertatea, pana si viata. Nu poate sa-ti dicteze cui ii apartii duhovniceste. Cand incearca, depaseste exact limita pe care Sfantul Antonie o deseneaza, si orice ar scrie pe hartie un serviciu de etnopolitica nu schimba asta.
De aici vine, cred, si incapatanarea lui Onufrie de a nu semna declaratia ceruta de stat. Nu e despre Moscova, nu e despre politica rusa, e despre faptul ca o institutie religioasa nu poate primi ordine de la un birou administrativ despre cum sa-si defineasca identitatea canonica. Asta nu inseamna ca trebuie sa fim naivi - sigur ca exista clerici care au colaborat cu agresorul, sigur ca razboiul complica totul, sigur ca statul ucrainean are motive reale de ingrijorare legate de securitate. Dar solutia la o problema reala de securitate nu poate fi un tribunal civil care decide teologie. Asta e o categorie gresita de instrument pentru o problema pe care el n-are cum s-o rezolve corect.
Ce ma ingrijoreaza e ca modelul asta nu ramane in Ucraina. Ai vazut deja in Europa de Vest cazuri in care statul decide ce discurs religios e "acceptabil" si ce nu, sub aceeasi eticheta de securitate sau coeziune sociala. Azi e o biserica suspectata de legaturi cu un inamic militar real. Maine poate fi o comunitate religioasa suspectata doar de a nu fi suficient de "progresista". Instrumentul, odata construit si folosit cu succes intr-un caz extrem, ramane disponibil pentru cazuri mult mai putin justificate.
Nu cred ca solutia vine de la mai multe comitete, mai multa reglementare sau mai multa supraveghere statala a vietii religioase - dimpotriva, fiecare strat nou de control e exact problema, nu remediul. Solutia a fost mereu aceeasi si e mai veche decat orice constitutie moderna: constiinta nu se poate confisca prin decret, iar atunci cand statul cere ceva ce apartine lui Dumnezeu, raspunsul crestin firesc e refuzul. Onufrie a facut exact asta. Indiferent ce va decide in final tribunalul din Kiev, principiul ramane valabil mult dupa ce procesul asta se va termina.