de prof. dr. Dragoș Dragoman


A spune că Uniunea Europeană s-a născut, la începutul anilor '50 ai secolului trecut, ca un proiect american de putere, nu mai este azi ceva neobișnuit. Înlocuind hegemonia britanică după 1945, sistemul american avea nevoie de un aliat european fidel, capabil să se interpună între Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică în logica Războiului Rece. Status-quo-ul teritorial și militar dintre cele două mari blocuri nu însemna însă și autonomia economică și politică a construcției europene, așa cum aveau să înțeleagă repede politicienii care conduceau țările europene occidentale, în special francezii și britanicii. În cazul Germaniei și, parțial, al Italiei, lucrurile erau mult simplificate prin prezența militară masivă americană și prin statutul de țări învinse. De aceea, planul Marshall, cu toate condițiile de tip bancar ale unui împrumut cu dobândă (chiar și redusă), avea să creeze condițiile returnării creditului prin avantajarea firmelor americane în industrie, comerț, servicii și cultură de masă, inclusiv în domeniul muzicii și al filmului. Europa a devenit americană nu doar prin sistemul internațional de plăți al dolarului, instituțiile financiare tutelare (FMI, Banca Mondială, BIS), organizațiile economice internaționale (OCDE, G7), ci și prin acționariat direct și indirect, companiile americane cumpărând ieftin activele devalorizate de război în Europa occidentală.


Din perspectivă ideologică, nu era nimic mai natural ca Uniunea Europeană ce se năștea să reflecte dominația valorilor americane. Piața liberă, retragerea statului din economie, reducerea subvențiilor, nu făceau decât să preceadă comprimării veniturilor muncitorilor, transformării lor într-o clasă lovită grav de precaritate, odată cu avântul neoliberalismului din anii '70 și profiturile crescânde ale instituțiilor bancare și de credit. Mai mult, vânătoarea de comuniști americani de către Comisia Joseph McCarthy, cu tot contextul ei cultural, nu putea să nu se traducă în slăbirea sindicatelor și partidelor de stânga din Europa occidentală, mai ales în țările unde comuniștii luptaseră cu eroism în rezistența anti-fascistă. Ca atare, nu ar trebui să ne mire prea mult transformarea ideologică a Uniunii Europene actuale, ca răspuns la transformările ideologice radicale și radicalizate ale noii stângi americane din anii '80 și '90.

Crescuți în atmosfera campusurilor și sălilor de clasă ale universităților americane unde se exprimau, în sfârșit liberi, intelectualii Școlii de la Frankfurt ce se refugiaseră din fața totalitarismului nazist, tinerii cursanți ajunși la maturitate, influență socială, autoritate morală și putere financiară covârșitoare, aveau să remodeleze peisajul ideologic american. Migrând de pe băncile sălilor de curs în campusuri, apoi în organizarea sistemului de producție capitalist și în morala corporațiilor, ideile lor abstracte au modelat lumea americană până jos, în sistemul educațional de bază, în interacțiunile comunitare și strict personale. Favorizate de conformismul specific al societății de masă capitaliste, de egalitarismul specific american și de coerciția extrem de eficientă a opiniei publice americane, „corectitudinea politică", starea de „trezire" la conștiința acțiunii favorabile tuturor „victimelor" (pe care o vom subsuma etichetei americane de „woke"), „valorile" ESG au traversat Atlanticul pentru a reorganiza relațiile de afaceri, raporturile instituționale și interacțiunile strict interumane din întreaga Uniune Europeană. Fiind impuse prin mecanisme birocratice private și publice, noile valori au în Uniunea Europeană mai puțin caracterul dictaturii opiniei publice, precum în Statele Unite, cât caracterul unei etici de stat, foarte asemănătoare cu etica socialistă a fostei Uniuni Sovietice și a statelor sale comuniste satelit.


Bazele filozofice ale noii ideologii de stat europene


Deși uneori tratate superficial, fiind considerate simple deviații intelectuale ale unor gânditori fără viitor, bazele filozofice ale noii religii de stat europene merită toată atenția, măcar pentru capacitatea lor birocratic-coercitivă de a remodela spațiul public european. Iar la baza noii religii de stat stau afirmații dintre cele mai radicale, menite a destabiliza soclul gândirii europene raționale: biologia este o știință „genizată" și „machistă" pentru „vina" ei de a stabili existența a două sexe și recunoașterea faptului că, la specia umană, reproducerea este inevitabil sexuată. De aceea, consideră criticii biologiei ca știință, biologia chiar merită să fie criticată pentru simplul fapt că ea ar fi rezultatul concepțiilor sociale și culturale ale unei epoci.


Nefiind „neutră", ea este o cunoaștere condiționată, încadrată (framed) de un întreg ansamblu de prejudecăți, tributară condițiilor sociale și culturale în care își desfășoară cercetările. De aceea ea își permite să afirme că în natură ar exista doar două sexe. Prin contrast, militanții teoriei genului cred cu tărie că situația naturală este mult mai „nuanțată", că binarul masculin-feminin este o eroare care trebuie să cedeze teren în fața concepției celor cel puțin 5 sexe, de fapt o infinitate distribuită pe un continuum. Exagerând cazurile de hermafroditism real (sub 1 la 100.000 de nașteri), adepții teoriei cred că este imposibil să se distingă până la capăt, chiar și din punct de vedere biologic, între masculin și feminin. Ca atare, determinarea sexului unui copil la naștere ar fi o decizie esențialmente culturală și arbitrară.

Aici teoria genului părăsește terenul biologiei, pentru a se ancora definitiv în cel al culturii, adică al voinței pure de a transforma valorile, comportamentele și societatea. Acesta este ultimul avatar al behaviorismul american, care face acum ravagii în țările din Uniunea Europeană. Pentru că ceea ce se constituie ca obstacol la fluiditatea identității sexuale este corpul, teoria genului dezvoltă cu timpul o ură față de condiționate acestuia și își îndreaptă efortul pentru depășirea lui. Într-un fel, această orientare plină de dispreț față de corp, subliniază Braunstein, se înrudește cu oroarea gnosticilor epocii elenistice, ce se debarasau de „corpul-mormânt", de învelișul de carne, de cadavrul pe care-l poartă veșnic pe străzi prin asceză severă sau prin desfrâu exasperant.


În cazul transgenderismului, el face un pas mai departe decât transsexualismul anterior. Până la urmă, subliniază Braunstein citându-l pe psihiatrul Thomas Szasz, totul se reduce la o dorință, o dorință de a fi altcineva, căreia i se oferă un răspuns medical chirurgical. Împinsă până aproape de absurd, cineva i-ar putea cere chirurgului să-i îndepărteze un membru, convins fiind că este „un stângaci captiv într-un corp ambidextru", deși membrul său este perfect sănătos. Insistența chirurgiei de a „rezolva" această incongruență corp-minte prin amputări, proteze, tratamente hormonale și așa mai departe, în opinia lui Szasz, scoate la iveală interesele materiale ale unor medici, dar și puterea pe care medicina și-o sporește în societate, chiar cu prețul distrugerii echilibrului psihicului oamenilor.


Prin teoria „transgen", genul nu mai are legătură cu anatomia, ci simplul sentiment al persoanei de a fi cineva, bărbat, femeie sau o categorie intermediară, sau orice altceva situat chiar dincolo de ele. Respingând binaritatea biologică, cineva poate să fie în același timp și unul și cealaltă, dobândind o identitate „queer", una dintre acele atât de numeroase „identități" în care corpurile nu mai au o existență reală, pe care le putem trece sub formă de litere în succesiunea indefinită LGBTQI+.


Ceea ce lipsește însă din această „eliberare" de corporalitate este că ea devine pur declarativă. Fiecare poate fi acum oricine vrea să fie prin simplă declarație. Fiind doar declarativă, pentru a avea o minimă priză cu realitatea este necesar ca de partea cealaltă, a observatorului sau a locutorului, să existe acceptare și recunoaștere. Privirea lor devine validarea identității lui, a celui ce afirmă că este ceea ce este, în ciuda aparențelor materiale. De aici apare revendicarea nebunească a persoanelor „trans" de toate felurile ca restul lumii să gireze noua identitate pe care pretind că au dobândit-o.


Cu toate astea, a te baza pe privirea celuilalt pentru a-ți fonda existența implică riscul major al nerecunoașterii necesare. Și aici intervine rolul religiei de stat, ca instituționalizare a credințelor „trans" în vederea transformării limbii și a certificării diferenței. De aceea, cererile de recunoaștere trebuie impuse birocratic prin acte administrative de stare civilă, dar și prin alterarea limbii, cu toate implicațiile practice ce derivă de aici: accesul băieților ce se declară pur și simplu femei în vestiarele fetelor, accesul bărbaților în toaletele femeilor, colonizarea sporturilor feminine cu bărbați ce se pretind femei.


Uniunea Europeană și identitatea de gen


Înțelegem acum de ce dobândirea puterii de stat este atât de importantă pentru adepții woke. Pentru că statul este cel care are puterea, anume exercitarea monopolistă a violenței fizice, pentru a impune dogmele noii religii. De aceea, Uniunea Europeană cere tuturor țărilor membre să recunoască mariajul dintre două persoane de același sex, dacă acesta a fost încheiat legal într-un alt stat al Uniunii. Asta în ciuda faptului că în numeroase țări membre, inclusiv România, Codul Civil nu recunoaște astfel de căsătorii și efectele lor patrimoniale și succesorale.


Parlamentul European ceruse deja în 2021, prin rezoluția 2021/2679(RSP), ca UE să elimine toate obstacolele cu care se confruntă persoanele LGBTIQ atunci când își exercită drepturile fundamentale. Mai mult, rezoluția PE cere Comisiei Europene să ia măsuri împotriva României, Ungariei și Poloniei pentru încălcarea „valorilor UE", anume prin proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, măsuri judiciare și instrumente bugetare.


Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) deplânge, prin Rezoluția 2048/2015, încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor trans atunci când recurg la cererea recunoașterii identității lor de gen, unele țări membre ale Consiliului cerând anterior aprobării unor astfel de cereri proceduri de sterilizare, divorț, diagnostic psihiatric, intervenții chirurgicale, alte tratamente medicale. APCE salută apariția, în unele state europene, a unui drept la identitate de gen fără proceduri ce implică medici sau psihiatri, stabilind principiul conform căruia fiecare individ are dreptul la recunoașterea identității de gen pe care și-o dorește.


Folosind impulsul pozițiilor ideologice ale APCE, Comisia Europeană a început ea însăși să susțină ideologic pozițiile woke exprimate anterior în Statele Unite încă din anii '90. Astfel, Comisia afirmă în noiembrie 2020 principiul egalității persoanelor LGBTIQ pentru cincinalul următor (2020-2025). Preluând teza discriminării „intersecționale", Comisia Europeană își însușește în corpore una dintre tezele tari ale ideologiei woke, anume faptul că discriminările față de aceste persoane auto-definite ar fi un cumul de discriminări sexuale, rasiale, de clasă, limbă, greutate corporală, handicap fizic sau mental etc.

Deloc surprinzător, ceea ce trebuie să dea consistență acestor auto-identificări sunt tocmai reacțiile ce trebuie să gireze noile identități auto-asumate, eliminând riscul indiferenței sau neconformării publice. Nimic surprinzător, ca atare, în declararea de către Parlamentul European a Uniunii Europene ca zonă de libertate pentru persoanele LGBTIQ, cerând investigarea exhaustivă a discursurilor împotriva persoanelor LGBTIQ și, atunci când este cazul, urmărirea penală. Oricine își ia libertatea de a judeca realitatea socială înconjurătoare prin observație și judecată proprie este pasibil de condamnare pentru „motivație părtinitoare", dacă este cazul, prin sancțiuni penale.


Acțiunile Comisiei Europene și efectele culturale la nivel social. Realitatea ca discurs


Deși pretinde că aceste identități auto-asumate sunt obiective, Comisia recunoaște că ceea ce contează sunt expresiile culturale pentru a combate discriminarea, pentru a consolida încrederea și pentru acceptarea persoanelor LGBTIQ. Altfel spus, felul în care oamenii sunt educați pentru a accepta valori culturale în detrimentul observației directe a realității naturale, fizice, biologice, genetice, devine acum esențial. De aceea, dintre proiectele de cercetare finanțate de Comisie devin prioritare cele „care abordează discriminarea intersecțională și inegalitatea cu care se confruntă persoanele LGBTIQ, prejudecățile de gen și alte stereotipuri". Nu este de mirare că oferta de finanțare sporește „interesul" pentru studiul discriminării „omniprezente", „istorice", „sistematice" și pentru catalogarea oricărei devieri de la ideologie drept „discurs de incitare la ură".


Această perspectivă radical behavioristă este cea care stă la baza ideologiei de gen, anume că identitatea aleasă de cineva, fiind „fluidă", se construiește și reconstruiește prin acte de limbaj, „norme" în mare parte inconștiente, care sunt repetate, re-iterate, în procesul de creație a realității sociale printr-un ritual numit „performance". Asta fac „gender drifters", cei care combină și aduc laolaltă diferite „coduri ale performance-urilor de gen", cei care oscilează fără încetare între diversele genuri existente și cele care se vor mai inventa.


Dar mai există și o altă latură a orientării spre schimbarea comportamentului, care este accentul pus pe modelarea copiilor. Fără structuri psihologice și comportamentale ferme, stabile, închegate, copiii au devenit domeniul de intervenție predilect pentru noua ideologie, așa cum arată cea mai recentă modă a „copiilor transgen". Nu mai este vorba aici de tendința vizibilă a asociațiilor de homosexuali de a face „educație sexuală" în școlile publice și private, unde „drag queens" îi „familiarizează" pe minori cu orientările lor sexuale sau de asocierea copiilor la paradele Pride. Ci de glorificarea „curajului și mândriei" unor copii, precum Avery Jackson, băiatul/fetița din Kansas City care „trăiește ca fată de la vârsta de cinci ani". El/ea este „prima persoană trans care a apărut vreodată pe coperta revistei" National Geographic, altădată o apreciată revistă de geografie.


Împingerea a tot mai mulți copii spre incertitudinea delirantă ce primește în schimb tratamente hormonale de blocare a instalării pubertății, apoi intervenții chirurgicale hazardate de punere în acord între identitatea „fluidă" și noile caracteristici sexuale, arată că moda „trans" are consecințe, remarcate inclusiv de asociațiile pediatrice americane.


Propaganda de stat europeană și noile transformări culturale


Nimic din obiectivele noii ideologii de stat nu ar putea fi însă atins fără acțiunea omniprezentă a propagandei. Spațiul public este umplut de producții culturale care „bifează" grila ideologic construită și din care se desprind caracteristicile dezirabile ale noii ideologii de stat. Programele mărunte de televiziune, filmele banale de pe rețelele de streaming Disney sau Netflix, criteriile de angajare obișnuite din economiile statelor occidentale, toate se conformează grilei ideologice DEI (diversitate, egalitate, incluziune).


Deloc întâmplător, deschiderile și închiderile festive ale unor mari evenimente sportive, precum Jocurile Olimpice, sunt platformele ideale pentru acest tip de propagandă de stat. Nu mai demult decât la deschiderea JO de la Paris din 2024, scena centrală nu era altceva decât o parodie sordidă a Cinei cea de Taină, cu Iisus Mântuitorul interpretat de o femeie lesbiană supraponderală, iar apostolii de personaje queer, intersex, transexuale, asexuale etc., costumate specific paradelor Pride. Insensibili la afectarea sensibilității credincioșilor creștini din Franța și din alte părți ale lumii, protagoniștii scenei și susținătorii lor ideologici i-au catalogat pe critici drept „fobi", întărind astfel percepția publică favorabilă privind „ura sistematică".


Nimic de mirare în organizarea altor evenimente publice europene, precum Eurovision, unde grila valorică ideologică depășește de multă vreme judecata valorică a realizărilor muzicale. Este interesantă remarca lui Braunstein despre alunecarea identității transsexuale din domeniul vieții private în aparatul de propagandă ideologică de stat al Uniunii Europene. În 1998, transsexuala israeliană Dana Internațional a câștigat concursul Eurovision, fără însă ca această „realizare" să fie sărbătorită drept un eveniment politic fondator. Doar două decenii mai târziu, „victoria" austriacului Conchita Wurst, bărbat bărbos travestit în femeie, a fost salutată în Uniunea Europeană de la președintele Austriei la arhiepiscopul catolic al Vienei, în timp ce Parlamentul European declara solemn că solistul/solista ar reprezenta nimic mai puțin decât identitatea europeană.

Ușor de înțeles, de altfel, de ce militantismul ideologic afișat la concursul Eurovision se transferă în reglementările ideologice ale birocrației de stat. Odată ce au cucerit scenele artistice, identitățile „trans" trebuie să pătrundă, cu deplină protecție, în structurile administrative. Deloc surprinzător, și Parlamentul European a elaborat un „ghid" de adresare, în care cuvintele „mamă" și „tată" sunt eliminate pentru a face loc unor auto-atribuiri aleatorii. În logica firească a răspândirii gândirii ideologice, variantele intermediare, căsuțele libere pentru completarea oricărei presupuse identități au împânzit formularele școlare, medicale, bancare, de transport și de cazare.


Concluzii


Ambițiile behaviorismului american, anume subjugarea naturii prin puterea covârșitoare a culturii, par să-și arate tot mai pregnant roadele. Pornit ca un program pozitivist, rațional, bazat pe analiza empirică a realității naturale, behaviorismul a reușit, de-a lungul timpului, să ne facă înțelese multe dintre mecanismele comportamentului animal și uman, deopotrivă. Ceea ce nu înseamnă că el nu și-a depășit limitele, instrumentalizând multe dintre descoperirile sale în vederea unor ambiții de putere.

Ducându-și consecințele la extrem, ideologia woke, luând în folosință behaviorismul, enunță azi din vârful birocrației de stat că biologia nu este o știință de încredere. Ea ne spune că biologia este părtinitoare și încă dominată de prejudecățile părinților săi fondatori, bărbații albi, heterosexuali, misogini și patriarhali. Ca atare, „eliberarea de prejudecăți" nu va fi posibilă decât prin mecanisme de propagandă și constrângere birocratică dură, necesare redefinirii realității sociale și biologice.

Pentru ca identitatea proclamată să capete consistență, toți trebuie forțați să joace jocul închipuirilor personale ale trans, queer, agender, fursona, otherkin și așa mai departe. De aceea, birocrația deja ultra-potentă trebuie să primească puteri sporite pentru a inhiba, a supraveghea, a reduce la tăcere, a amenda, a sancționa, a izola social și a re-educa toate categoriile „ostile". Odată creat, dușmanul social va îngroșa rândurile categoriilor ostile anterioare — musulmanii „radicalizați", „teroriștii islamiști", „negaționiștii" tuturor „adevărurilor științifice" enunțate de „comisiile de specialiști". În starea permanentă de victimizare, nu există salvator mai bun decât covârșitoarea putere de stat, gata oricând să „confere drepturi" abstracte prin restrângerea severă a tuturor libertăților în fapt. De aceea limbajul este instrumentul esențial al întregii birocrații totalitare, cea care este acum gata să enunțe cu emfază orwelliană, folosind Nou-Vorbirea, că „războiul este pace", „libertatea este sclavie", „ignoranța este putere".


Despre autor


Dragoș-Dumitru Dragoman este conferențiar universitar doctor la Departamentul de Relații Internaționale, Științe Politice și Studii de Securitate al Universității „Lucian Blaga" din Sibiu, unde predă sociologie politică, politici comparate și statistică. Doctor în sociologie al Universității din București, cu peste două decenii de activitate academică și de cercetare, domeniile sale principale sunt democrația și democratizarea, relațiile etnice, capitalul social și geografia politică. Este autorul volumelor Împotriva utopiei (Alexandria Publishing House, 2024) și Declinul democratic din România după 2007 (Alexandria Publishing House, 2026).